Doina
Ruști

Bâlci (6). Căruțașul zânelor

Într‑un basm cules de Hasdeu, în anul 1887, din Mehedinți, se spune că pe malul Motrului se ținea bâlci mare în ziua de Sf. Ilie. Iar la bâlciurile de vară e plin de zâne și de vizitii nebuni și de nemți îndrăgostiți la prima vedere. (2020-07-15)
Bâlci (6). Căruțașul zânelor - Doina Ruști

Pe 20 iulie, de Sfântul Ilie, se fac, prin tradiție, bâlciurile pentru fete de măritat, celebru fiind cel de la Muntele Găina, dar cam în toată țara sunt bâlciuri la această dată, reminiscențe ale unei largi sărbători vegetale, care începea cu Paparudele și sfârșea la Sfântul Ilie, cu o ploaie aproape tradițională, pentru că rareori s-a întâmplat în clima noastră continentală să nu se răzbune norii în jur de 20 iulie.

Tot în ajunul acestei zile se culeg plantele de leac, în special busuiocul pentru Bobotează. Tocmai de-aia, bâlciurile din iulie sunt vesele și pline de flori, marcate de povești pasionale, de iubiri fulminante, de răpiri și măritișuri de răsunet.

Șfârșitul lui iulie este și timpul în care zânele, ieșite în lume pe 24 iunie (de Sânziene), își iau zborul spre țările lor. Și pentru c-am ajuns aici trebuie să amintesc un amănunt care mi se pare interesant. Deși pomenite prin descântece și vrăji, numele zânelor nu pot fi spuse. Ele sunt ființe oculte, legate de spații consacrate: păduri sau grădini. Și-ar fi păcat să fie la cheremul oricui. Doar inițiații cunosc numele tuturor zânelor. Căutându-le prin cărțile de folclor, am constatat însă, două lucruri: niciun vrăjitor care se respectă nu spune numele tuturor zânelor. Sunt de regulă invocate două-trei, uneori cinci. Mereu altele, mereu unele noi. În schimb, alături de ele este nelipsit un tip, numit întotdeauna în încheierea grupului: Ilie Cociaș.

Zânele vegetale, sânzienele, cum li se mai zice, sunt spirite ale plantelor vindecătoare și-am să spun câteva nume, păstrând și eu, conform tradiției, câteva doar pentru mine: Iana Sâmziana, Semelchița, Rujalina, Santalina, Avrămeasa, Magdalina, Budiana, Firanda, Bosioaca, Anasia și, desigur, Ilie Cociaș.

În miezul verii, femeile participă la multe ritualuri, împodobite cu flori, invocând numele zânelor. Și nu doar la noi, ci în într-un spațiu larg, în special slav și balcanic. V-amintiți de florile mari, din costumul popular al bulgăroaicelor, de pildă! Așa se și explică existența lui Cociaș, substantiv provenit din sârbă, unde înseamnă *vizitiu. * Cu acest sens a circulat și în limba română multă vreme, iar forma Cociaș s-a conservat în numele de familiei, până azi.

Prin urmare, zânele mai sus numite sunt însoțite de Ilie căruțașul, ceea ce ne duce și la legendele creștine despre sfânt, dar și la povești mai vechi, circulate intens în tot spațiul balcanic ori împrumutate de la slavi. Zânele - de, zâne! Nu umblau pe jos ci aveau vizitiu, care urca la nori, exact ca Sf Ilie. Lucruri amestecate și coapte la soare care au dat intensitate trăirilor.

Într-un basm cules de Hasdeu, în anul 1887, din Mehedinți, se spune că pe malul Motrului (care încă nu secase pe porțiunea aia) se ținea bâlci mare în ziua de Sf. Ilie. Nu departe era o stâncă foarte ciudată, cu multe găuri și ascunzișuri, numită Cornu Pietrei.

Odată, pe când sărbătoarea era în toi, au apărut doi bărbați, îmbrăcați nemțește, cu pălării negre, mari și noi, persoane foarte șarmante, care au câștigat admirația în mod unanim. Dar la un moment dat, au luat cu forța două fete, dispărând cu ele în fisurile acelei stânci. Cum n-au mai fost găsite niciodată, s-a ajuns la concluzia că cei doi răpitori erau zmei, care trăiau în inima stâncii.

Așa se nasc legendele. Iar mie povestea asta îmi aduce aminte de alta, mai actuală.

În anul 1793, un neamț a ajuns la Ploiești, iar pe acest sudit, neamț get-beget, îl chema Petru Hagi Voicu. Era tot așa, zi de bâlci, nu mai știu dacă chiar de Ilie, dar cu siguranță dădeau ocol locului toate zânele, însoțite de vizitiu.

Neamțul Voicu a pus ochii pe o femeie, venită la bâlci și, sub impresia atmosferei, a lăutarilor din Ploiești - a răpit pur și simplu femeia, de sub ochii bărbatului ei.

A luat-o spre Urlați, a reușit să obțină adeverință de trecere, în sfârșit, a trecut din oraș în oraș, ajungând în Moldova, împreună cu femeia, care se pare că n-a cerut ajutor. Nu știu unde credea c-o să ajungă.

Cazul a făcut vâlvă mare, nu se mai întâmplase până atunci, ca un străin să răpească o femeie măritată, pe care n-o cunoștea, n-o mai văzuse înainte de asta. Povestea a ajuns până la principe, care a dat ordin să fie prins răpitorul, ceea ce s-a și întâmplat.

Întrucât era străin, i s-a cerut Agenției chezaro-crăiești ca vinovatul să fie imediat dus acasă la el, în cetatea Sibiului și, eventual, judecat. V-am mai spus și cu altă ocazie: de câte ori un străin făcea vreo nelegiuire pe teritoriul Valahiei, exista o singură pedeapsă: să fie trimis acasă la el.

De data asta, neamțul nici nu era vinovat: de vină fuseseră zânele menționate mai sus și căruțașul lor pe nume Ilie.

În Adevărul

share on Twitter
share on Facebook