Doina
Ruști

Haine de scriitor

Pe vremea studentiei imi facusem o rochie din cașa, verde‑închis, cu gluga, pe care o purtam si asa, dar si peste blugi, ca hanorac. Eram foarte mandra de piesa asta, nimeni nu avea pe vremea aia asa ceva. In plus, ca sa ma “asortez” mi‑am tuns parul foarte scut, aproape chilug, incat i‑am speriat pe‑ai mei la propriu, mama era sa faca infarct. Convorbiri consemnate de Ștefania Argeanu, la o ceașcă de cafea. (2020-06-15)
Haine de scriitor - Doina Ruști

Apropiem lentila obiectivului de filmat si ajungem la acele “lazi ticsite cu rochii”, care definesc inepuizabilul univers feminin al Despinei Baleanu…Cum arata acea rochie fabuloasa, feerica din garderoba dvs.? Aveti vreo amintire aparte, atasata acestei piese vestimentare?

Am crescut într-o casă cu multe șifoniere, lăzi, cufere, dulapuri ascunse… Bunica mea avea un șifonier doar al ei, cu trei uși mari, întins pe un perete, din cea mai tenebroasă cameră a casei, numită camera cu stafii. Acest dulap era pentru rochii, pe care-mi plăcea să le încerc. În lăzi păstrau hainele vechi, dar cu valoare sentimentală, iar în cufere - lucrurile de preț. Sunt multe rochiile de care se legă povești, iar între ele o rochie galbenă, de un galben închis, fără a fi oranj, cu dungi verticale, albe, dintr-o mătase plină. Era o rochie făcută cândva pe la 1940, tăiată în talie, atât cât să pară că are o platcă atașată, dar per total era o piesă dreaptă, cu un pliu în spate. Se deschidea pe piept, cu niște năsturei albi. Avea și-un fel de bolero alb, de luat pe deasupra. S-ar putea să scap detalii… Oricum, mie îmi cășunase pe rochia asta și încă de prin liceu voiam să mi-o dea mie. Evident mi-era mare, dar aveam planuri. Din această rochie frumoasă mi-am făcut până la urmă o fustă. Îmi părea rău c-am stricat-o, trebuie să-ți spun că deși era fustă, eu continuam s-o văd așa cum fusese pe vremea când era rochie interbelică. Și ca să n-o uit, i-am făcut un șliț în față, care se închidea cu foștii ei năsturei. Am purtat-o mult, o mai am încă, deși nu mă mai încape. În ea trăiesc poveștile interbelice ale bunicii mele.

In ce masura, felul in care este imbracat un personaj il face de neuitat in pupilele cititorului, animand pana si trecerea timpului, dilatand minutele, clipele?

Nu știu. Pentru mine vestimentația personajului are importanță. Până nu-i cunosc toată garderoba, nu mă apuc de scris.

*Care este relatia dvs. cu rochiile, pantofii, accesoriile?Ce ne puteti impartasi din povestea garderobei dvs.? *

Îmi plac lucrurile vechi. Când îmi cumpăr ceva, îl bag de mai multe ori la rând în mașina de spălat, până se învechește. Când eram tânără îmi plăcea să-mi fac singură hainele. Pe vremea studenției, la Iași, îmi făcusem o rochie din cașa, verde-închis, cu glugă și fără mâneci, pe are o purtam și așa, dar și peste blugi, ca hanorac. Eram foarte mândră de piesa asta, nimeni nu avea pe vremea aia așa ceva. În plus, ca să mă “asortez” mi-am tuns părul foarte scut, aproape chilug, încât i-am speriat pe-ai mei la propriu, mama era să facă infarct.

Întotdeauna am fost cam extravagantă în vestimentație. Când am terminat facultatea bunică-mea m-a dus cu forța la o croitoreasă foarte bătrână, de lux, zicea ea, și m-a obligat să-mi fac două costume, gen deux-pièces, cu vestă, din stofă exagerat de scumpă. Unul era maro (culoare pe care o detest, o detestam și atunci) și unul gri. Când au fost gata, am rămas de-a dreptul șocată: deși-mi propusesem să nu le port, m-a cucerit imediat linia clasică, mai ales fusta-creion, care pe atunci nici nu se purta, și haina cu revere înguste, la care asortam o bluză albă, de poplin, cu guler rotund. Primii mei ani de profesorat se leagă de aceste haine.

“-Era ea, spuse Marmanjica. Am cunoscut-o dupa pantofi.”

“(…) pantofii turcoaz, dichisiti cu nasturi de argint.”

*In ce maniera imbracamintea, incaltamintea intervin, schimba raportarea la celalalt? *

Haina îl cam face pe om: conține un cod social. Este forte confortabil să te îmbraci cu hainele care sunt la modă, pentru că ești receptat imediat ca făcând parte dintre oamenii care militează pentru progres. Moda e lansată de câțiva inși, care-și capătă imediat un număr mare de fani. Când intri în modă, te alături unui grup, ceea ce-ți ușurează mersul prin lume. Alternativa este să fi unic, extravagant, ieșit din comun. Când porți haine clasice, dar elegante, cu stil, impui respect: nu ai prieteni, dar ai autoritate. Când alegi haine demodate, prost croite, cumpărate din comerț - ești doar o persoană jalnică și atât. Ei bine, personajele mele sunt în modă sau își personalizează vestimentația. Chiar și Mărmănjica, săracă, șleampătă de regulă, își face o rochie, cum nu mai avea nimeni, din aceeași dorință de a ieși din rând. Dar mai mult decât hainele contează atitudinea, felul în care este purtată o haină. Lucrul acesta m-a preocupat mereu: a ști să faci dintr-o haină umilă un veșmânt onorabil, mi se pare o artă. Iar confortul vine din încredere. La sfatul unei mătuși pe care n-o plăceam, prin liceu, mi-am făcut o rochie din tergal subțire, o nuanță foarte rară de frez: materialul stârnea uluială, croiala arăta foarte bună. Era o rochie cloș, scurtă, cu guler înalt. Numai că eu arătam penibil în ea. Am fost într-o vizită și simțeam ironia din ochii celorlalți. O săptămână mai târziu, mi-am cumpărat un material ieftin, din cele care se folosesc la draperii și la tapițatul fotoliilor, un metraj vernil-gălbui, foarte deschis, care arăta după cum zicea mama, ca o pânză de sac. Mi-am făcut un costum, o fustă dreaptă, foarte scurtă și o geacă, împopoțonată cu buzunare, fermoar, nasturi. Așa cred c-am umblat toată clasa a X-a, cu hainele astea, enervându-mi toată familia. Mă reprezentau, mă simțeam confortabil.

“Marmanjica, dupa experientele ei din urma, capatase alte masuri ale vietii. In primul rand, incepuse sa se priveasca in oglinda.”

*Prin ce fel de “statii”, “geografii”, “tatonari”, “culori”, conversatii si deveniri launtrice calatoreste stilul dvs. vestimentar? *

În momentul de față vestimentația nu mai este o prioritate pentru mine. Respectiv mă gândesc la multe haine (toate extravagante) dar nu mai ajung să mi le fac, nu mai am timp și mă resemnez cu ceea ce se găsește. Prin iarnă am vrut să ies din casă și mi-am dat seama că nu-mi mai venea nicio haină, mă îngrășasem nasol. Așa că am trecut strada, am intrat într-un magazin și mi-am cumpărat o haină la întâmplare, pe cea mai ieftină: o haină pentru bărbați, pe care am purtat-o toată iarna, până când a dat molima, cu mânecile suflecate. Am ajuns la acea vârstă, când orice haină mi-aș cumpăra, arată imediat ca mine, se adaptează. Cât privește culorile, am purtat mult verde la viața mea, o anumită nunață foarte închisă, dar și kaki și o nuanță de mov. Mă și fardam cu mov și verde, în același timp. Culorile astea, împreună au o forță benefică.

Există piese/ cel putin o piesa/ un accesoriu in garderoba dvs., pe care le/o/il alipiti de un vis devenit realitate, de o reusita aurita si implinita, poate, pe ultima suta de metri, atunci cand domina mai degraba gustul sperantei desarte…si, totusi, intr-o frecventa de secunda imperceptibila cu receptorii timpului real, daruita insa, intru totul miraculozitatii clipei suspendate, o situatie din existenta dvs., de la un moment dat, se imbratiseaza, cu profunda reciprocitate, cu reciprocitatea regasirii, cu o solutie benefica, asortata “manusa” celei ce, initial, parea o dilema fara rezolvare?

Oh! Am avut multe haine care mi-au deschis uși. Am avut pantofii zburători care m-au ajutat să supraviețuiesc într-o perioadă grea. Am avut geaca verde care, după cum susținea bunică-mea, mă făcea cam impertinentă. Am avut haine pe care le îmbrăcam doar ca să scriu. Și acum e la fel. Dar dacă ar fi să aleg numai una dintre numeroasele mele haine apotropaice, aș alege pantalonii negri. Între mine și acești ginși a fost o legătură puternică, stabilită la prima vedere. Drepți, strâmți, groși, dintr-un bumbac nemuritor, de un negru purtat la greu. I-am văzut pe un tip, care arăta ca o grisină, în primul rând din cauza pantalonilor, care aveau, printre altele și acestă calitate, de a face să nu mai conteze restul hainelor. Doar pe ei îi vedeai. În plus vorbeau cu mine, erau în stare să-mi citească și gândurile. După ce-au devenit ai mei (căci nu e greu să dezbraci un bărbat), pentru mine a început altă viață. Orice-mi puneam în cap devenea lesne de obținut. Pantalonii ăia erau invincibili. O singură cerință aveau: să nu depășesc 50 de kg. Chiar și 200 de grame dacă treceam peste acest barem - nu mi-i mai puteam pune. În cele din urmă, am cedat și-am rămas fără ei.

*Va invit sa ne ghidati intr-o “calatorie vestimentara”, prin paginile “Manascrisului fanariot”, ale “Matei Vinerii”, pentru a ne reintoarce la “Homeric”. *

Leun, din Manuscrisul fanariot, este croitor. Inițial aveam mult mai multe pagini despre creațiile lui vestimentare, dar am renunțat la ele, părându-mi-se că încarcă romanul. Până la urmă, de importanță estetică este doar tunica de barchet turungiu, care devine un fel de depozitară a iubirii lui, este haina primei întâlniri amoroase. În cromatica ei este lucrată toată partea aceea, când București-ul, contaminat de iubirea lui o ia razna, în soarele verii, în lumina turungie (portocalie) ca și tunica lui. În Mâța Vinerii nu m-a preocupat decât vestimentația lui Ismail Bina. M-am documentat serios în legătură cu asta. E acolo o scenă în care piața e cuprinsă de verva revoluției la apariția consulului francez, iar de pe o clădire, cineva privește prin lunetă:

„De pe terasa unei clădiri care atingea norii, un bărbat privea prin ochean. Purta niște țoale trandafirii care-ți luau ochii, iar imensa lunetă era sprijinită pe mai multe spinări de slugoi.”

Iar ceva mai târziu, îl regăsim la petrecerea de la Palat:

„ Nu departe de francezi, pe o canapea largă, un bărbat trăgea cu lene dintr-un ciubuc. Era îmbrăcat cu anteriu ghiurghiuliu, ceea ce într-un prim moment mi-l aduse în minte pe omul care privea prin lunetă. Apoi mintea mi s-a deschis ca un bujor. Bărbatul tolănit pe canapea era Ismail Bina!”

Cu toate că descrierea este succintă, ea are în spate o documentare și chiar câteva portrete anterioare, inspirate din vestimentația lui Selim III, dar mai țipătoare, evident, pentru că Bina este doar un fel de securist al Imperiul, intrat în afaceri. În Homeric am câteva descrieri, este adevărat, dar asta pentru că naratorul e foarte atent la vestimentație, prin urmare, descrierile respective fac parte din profilului lui. Ca să justific scena în care se pregătește pentru întâlnire, adunând un munte de haine, trebuia mai întâi să-l văd observând, analizând vestimentația celorlalți.

mai mult: Ceașaca de cafea

share on Twitter
share on Facebook