Doina
Ruști

Cronica

Din toată această perioadă a pandemiei, am o singură imagine în minte, obsedantă, vie, un fel de coloană vertebrală a timpului dus. Un interviu de Gabi Lupu, în Formula As (2020-11-28)
Cronica - Doina Ruști

– În romanul acesta am adunat experiența mea pandemică – este un roman plasat în zona invi­zi­bilă a legăturilor omenești. Stând în casă, timpul s-a dilatat, iar în scurtele mele ie­șiri, am realizat că orașul e in­finit. Într-o zi, după prima parte de lockdown, am trecut cu mașina pe Rosetti, pe lângă grădina de la Lido (cred că Buongiorno se numea). Era ceva mișcare, iar din vârfurile copacilor cădeau niște amintiri mici, foarte stimulative, tonice, aș putea spune. Prin urmare, a doua zi mi-am sunat o prie­tenă să mergem acolo. Dar când am ajuns, porțile erau închise, gră­dina era pustie, iar așa, fără mese și scaune, arăta ca o curte prin care nu mai trecuse nimeni de sute de ani. Nici pe stradă nu era țipenie, iar pe Ma­ghe­ru, abia dacă am văzut câteva mașini. Era post-apo­caliptic, mă simțeam sin­gură. Și cum stăteam lângă gard și pri­veam prin spațiul îngust dintre două bucăți de tablă vopsită, printre copacii din curte, dincolo de ei, am observat că se des­chidea altă lume. Fâlfâiau pulpane ca­ti­felate, alunecau printre ramuri eșarfe spumoase. Iar în zilele următoare am constatat că prin tot Bucureștiul există porți, fante subtile către cealaltă parte, către lumea imaginației, iar în zona asta ascunsă se nasc misterele, faptele aureolate, eroii și bolile. Odată scăpate toate acestea, ajunse în realitatea noastră istorică, se amestecă aleatoriu, creează metafore. Istoria însăși, privită în mic, e o complicată parabolă, făcută din fapte pe care o mână misterioasă le-a amestecat după criterii sim­bolice, criptice. Prin urmare, povestea din romanul meu este a unor paturi misterice (se știe că îmi plac titlurile cinstite). more

share on Twitter
share on Facebook