Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot - Doina Ruşti Mămica la două albăstrele - Doina Ruşti Patru bărbaţi plus Aurelius - Doina Ruşti Cămaşa în carouri - Doina Ruşti Lizoanca - Doina Ruşti Fantoma din moară - Doina Ruşti Zogru - Doina Ruşti Omuleţul roşu - Doina Ruşti
Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot Mămica la două albăstrele Patru bărbaţi plus Aurelius Cămaşa în carouri Lizoanca Fantoma din moară Zogru Omuleţul roşu
engenglish                       fran français          it italiana

 Referinţe critice
 (80 cronici, 6 cap. in carti)

Manuscrisul fanariot
Mămica la două albăstrele
Patru bărbaţi plus Aurelius
Cămasa în carouri
Lizoanca la 11 ani
Fantoma din moară
Zogru
Omuleţul roşu


Interviu cu Eugen Istodor, Academia Catavencu, 21 aprilie, 2010



"Romanul, cu titlul original Lizoanca la 11 ani, a primit Premiul Academiei Române(2009) şi se află în curs de ecranizare. Tradus în germană (Horlemann Verlag, Berlin, 2013), a intrat în bibliotecile publice, fiind considerat o "cutremuratoare carte despre violenta impotriva copiilor", scrisă "într-un stil rafinat si nuantat" (Martina Freier). De asemenea, în Italia,  Libero o compară cu Ciuma lui Camus.

Într-un sat de lângă Bucureşti, în timpurile noastre, se declanşează o adevărată isterie când oamenii află că Lizoanca (11 ani) are sifilis. Descoperindu-se şi alte cazuri, fetiţa este acuzată că a îmbolnăvit tot satul. Treptat, presa, autorităţile, părinţii şi oamenii de rând cer pedepsirea Lizoancei, devenită inamicul public nr. 1. Ursuză şi independentă, cu o voce de brotac bătrân, Lizoanca îşi impune personalitatea, ţinând piept oamenilor maturi.

Povestea ei se leagă treptat de alte întâmplări, secrete mai mari sau mai mici ale comunităţii. Un inel antic, descoperit prin 1940, episoadele amoroase ale unei veri din anii 70, nişte desene animate ruseşti, răutatea gratuită a unui adolescent, ca şi alte fapte întâmplate la finele anilor 80 - duc toate spre un singur om: moş Petrache. Aproape că nu există personaj care să nu fi avut măcar un episod cu acest bărbat. Iar toate aceste întâmplări de demult au legătură foarte strânsă cu povestea Lizoancei." (Il Giornale Letterario, 18 12 2013)


Romanul româncei Doina Ruşti se citeşte cu mare bucurie: cu mintea răvăşită de exclamaţii şi cu un abia reţinut râs. (La Stampa, nr 1815, 12 mai, 2012)

 

 

O poveste ironică şi seducătoare, plasată într-un oraş contradictoriu la modul magic. (Il Venerdì di Repubblica, 23 03. 2012)

 

Un roman consistent, cu mister, şi final neaşteptat (Stato Quotidiano, 29 sept, 2012)


Doina Ruşti este o excelentă prozatoare, de mare talent si intuiţie. (Norman Manea)

 Doina Ruşti, după părerea mea, e un prozator de primă mărime al literaturii actuale.” (Nicolae Breban)





Rusti, en fin, parece apartarse de la tragedia humana en el punto justo donde ésta se precipita irremisiblemente hacia el fondo, y deja a su historia en la cornisa de la crítica social. Una historia muy admirable, por cierto, muy bien narrada, con introspecciones momentáneas en los personajes para llevarlos a la época en que ellos también tenían once años, y mostrando entonces un mundo en que nada tampoco era mejor, más sano ni más limpio que ahora. Como si todo fuera, en fin, una noria de ferocidad eterna que no deja de girar. A lo sumo, y esto resultará curioso para el lector, los personajes tienen la última esperanza de, algún día, poder dejar todo aquello atrás y marchar a España, donde, seguro, la vida les habrá de sonreír.
Una muy buena novela, en resumen. Muy recomendable. more
Miguel Baquero

 

N o r m a n      M a n e a
despre Patru bărbaţi plus Aurelius si despre Lizoanca

... nu prea am timp de citit... dar a fost destul să deschid una, pentru ca să n-o mai închid până la finele lecturii si aceeaşi nenorocire s-a întâmplat si cu următoarea. Doina Ruşti este o excelentă prozatoare, de mare talent si intuiţie, cu un stil frust când trebuie si altfel si in multe feluri când se cere, cu umor si candoare, sarcasm  si afecţiune faţă de personajele ei mereu vii, interesante, ambigue,  originale, cum le vrea autoarea.


Nicolae  B r e b a n

Siguranţa, măiestria portretizării, descrierea exactă şi originală a mediului, urmărirea unui crescendo subtil al epicului, cu aerul fals al stării pe loc, fac din Doina Ruşti, după părerea mea, un prozator de primă mărime al literaturii actuale.”


Doar Doina Rusti, cea care l-a creat, sau care poate chiar l-a întâlnit intr-un moment de halucinanta  inspiraţie, e in măsura să descrie, mai bine decât orice critic, efectul pe care îl produce Omuletul Rosu.

Romanul româncei Doina Ruşti, primul din cinci, publicat ca o carte de debut, se citeşte cu mare bucurie: cu mintea răvăşită de exclamaţii şi cu un abia reţinut râs.Cu totul copleşitoare este explozia de expresii originale şi percutante, pe care autoarea le găseşte ca să descrie situaţiile şi stările sufleteşti ale protagonistei.

 (Alessandra Iadicicco. La Stampa, nr 1815, 12 mai, 2012)


„Com’è’strano l’amore a Bucarest a quarant’anni e al tempo dei social network. Lo racconta una delle scrittrici rumene più apprezzate, che affida a un piccolo omino rosso il comppito del condurre la protagonista in un improbabile Paese delle Meraviglie virtuale. Un’ironica e seducente storia, ambientata in una città magicamente contraddittoria.” (Giuseppe Ortolano – Il Venerdì di Repubblica, 23 marzo, 2012, nr 1253)




Scrisa de o prozatoare puternica si originala, rara avis in literatura romana postdecembrista, Fantoma din moara nu este doar o aparitie de varf a acestui an editorial, ci si una dintre cele mai convingatoare si expresive fictiuni despre comunismul autohton publicate in ultimul deceniu.  Paul Cernat - Revista 22, Bucureştiul cultural, 2 12 2008




manuscrisul fanariot
Manuscrisul fanariot, Polirom, 2015


"Manuscrisul fanariot este o carte fastuoasă, de o senzualitate molipsitoare. Este un poem închinat Bucureștiului fanariot, o urbe, sau mai bine-zis o încropeală urbană, care se leagănă zi și noapte în ritmul moleșitor al manelelor, cufundată în fumul ciubucelor, în superstiții, zvonuri și magice arome orientale, și care se lasă asaltată în răstimpuri de frenezii endemice și fără obiect, de tristeți grele și melancolii fără nume.
Dacă ar fi atât și tot ar fi de-ajuns.
Dar povestea despre o iubire imposibilă și care sfarâmă cutumele, pe care ne-o spune, sprijinită pe documente și cu talentu-i binecunoscut, Doina Ruști, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relații private nemiloase, comportamente surprinzătoare și habitudini stranii care îl aruncă în perplexitate chiar și pe criticul cu bune cunoștințe istorice."
 Eugen Negrici

"…atmosfera unui oraș clocotitor, plin de viață, cutremurat de sentimente puternice, de dorințe, dar și de ambiții.


Manuscrisul fanariot e un roman luxuriant, cu numeroase personaje, cu o acțiune extrem de densă, în planuri întrepătrunse. Frescă socială și de epocă, poveste de dragoste recreată pe urmele, se pare, ale unui manuscris real, acesta este unul dintre cele mai bune romane ale Doinei Ruști, dacă nu chiar cel mai bun.€
 (Luminița Corneanu, România literară, 3 aprilie, 2015)


“Tăvălită prin mierea cuvintelor arhaice, îmblânzită de mângâierea de mătase a poeziei, lumea Bucureştiului fanariot reînvie în mărgeanul vrăjit al Doinei Ruşti. Roman istoric de atmosferă, realist-magic, Manuscrisul fanariot este o carte seducătoare, care te atrage în mrejele ei ca o dâră de parfum înnebunitor, ca o privire hipnotică.”
(Gabriela Gheorghișor, Ramuri, nr 4/2015)







mamica la doua albastrele doina rusti

Mămica la două albăstrele, Polirom, 2013


Din perspectiva tehnicii narative, romanul este o bijuterie în care autoarea se strecoară fără ostentaţie în pielea fiecărui personaj, rezultatul fiind o rafinată analiză psihologică şi contextuală.

De la Zogru, la Mămica la două albăstrele, Doina Ruşti demonstrează abilităţile unui scriitor complex, necesar şi memorabil. Vorbim de lipsa de excese literare, de texte construite cu meticulozitate şi de un dozaj impecabil al detaliilor, al frivolului util şi al întrebărilor esenţiale.

(Andreea Banciu, rev Semne bune, 25 dec 2013)


alte opinii






aurelius
Patru bărbaţi plus Aurelius
Polirom, 2011

Patru bărbaţi plus Aurelius - al treilea roman – şi ultimul – dintr-o paginare aparent liberă mi se pare şi cel mai interesant. Vehicolul lui e un alt personaj destul de bizar, apărut într-o bună zi în birourile Action Film parcă din realitatea pixelată a computerului. George Cal, a cărui imagine se vede mai întîi la o banală căutare pe Google, intră în scenă cu un tupeu din clasa Aurelius, înfrîngînd instantaneu orice posibilă rezistenţă a Liciei. [...]

 Incompetenţa „specialiştilor“ şi ignoranţa masivă a publicului larg fac casă bună cu un apetit deosebit, perfect simulat, pentru cultură. Mai toţi au gesturile, tipicul, ceremonialul actului cultural, sub raportul producţiei artistice şi sub cel al consumului ei. Dar văzute mai îndeaproape, şi producţia, şi consumul se dovedesc fantasmatice, forme şi gesturi acoperind un conţinut incert. George Cal a publicat o carte bine primită şi se tot laudă cu cronicile scrise despre ea. Dar nimeni n-a văzut un exemplar din cartea cu pricina – cam ca în realitatea românească a editurilor fantomatice, de apartament, şi a revistelor „ştiinţifice“ din fundul provinciei acreditate CNCSIS şi cu coeficient ISI... Fantasticul apariţiei şi evoluţiei lui Cal se completează deci prin fundalul de regim burlesc al unei vieţi culturale în care unii pretind că scriu şi alţii se fac că citesc; şi unde, de la un capăt la celălalt al lanţului, fiecare verigă se ţine de precedenta.
(Daniel Cristea Enache – Observator Cultural,  19 august, nr 588)

 

Naraţiunea Liciei este o fabulaţie donquijotescă, emanaţia unei minţi cotropite de literatură (v. numeroasele referinţe literare), ficţiune funambulescă în coconul tern al unei existenţe rutinizate. Patru bărbaţi plus Aurelius se citeşte, într-adevăr, cu plăcere, fiindcă fantezia Doinei Ruşti lucrează şi la nivelul stilului, unde ingeniozitatea metaforelor şi a comparaţiilor plastice nu poate trece neobservată. Autoarea are şi ea demonul său: al inventivităţii neobosite. (Gabriela Gheorghişor, Luceafărul de dimineaţă, nr 24, 2011)

„Doina Ruşti ştie să creeze atmosferă, mişcându-se cu îndemânare englezească între precizie a detaliului, umor poetic şi un touch de horror.” (Gabriel Coşoveanu, România literară, 8 iulie, 2011)

 „Doina Ruşti rămâne aceeaşi prozatore de forţă antrenantă, de o înşelătoare volubilitate capabilă să scoată efecte ambigui din cea mai ternă banalitate.” (Gabriel Coşoveanu, România literară, 8 iulie, 2011)



Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti,
Ed. Polirom, 2010


doina rusti

„Doina Ruşti compune o carte cu texte frumoase şi subtile, solfegiind cu dexteritate pe clapele fantasticului. Stilul ei e proaspăt şi îndrăzneţ, aiuritor câteodată prin şocul metaforelor suprarealiste.„ (Dan Cristea – Luceafărul, nr 38-39/2010)


„Cămașa în carouri” este o carte pe cît de serioasă și profesionist scrisă, pe atît de plăcută lecturii, de fascinantă pentru cititor.  Volumul este simfonic, temele se reiau în formule narative și unghiuri de reflectare diferite, pe întinderi mai mari sau numai prin flashuri care le proiectează o clipă pe fundalul altei povești. Foarte abil meșteșugit, cartea e un corp unitar de ficțiuni care potențează locuri banalizate din Capitala noastră - în care numai la asta nu te-ai gîndi - și le mitizează amintind oarecum de poezia și proza filo-bucureștene ale lui Mircea Cărtărescu. Parfumul care adie și însuflețește toate aceste locuri și personaje, în principiu anodine, este „spiritul” nemuritor, indestructibil. Doina Ruști posedă toate cheile prozei realiste plus spirit ludic și o imaginație puternică. Scrisul ei este seducător și de un desăvîrșit profesionalism în conducerea scenariului și înodarea finală a tuturor firelor epice. De aceea, acum mai mult chiar decît la volumele precedente, cititorii și superlativele criticii nu pot și nu trebuie să o ocolească. (Horia Gârbea, Luceafărul de dimineaţă, nr. 14/2010
)


Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti

Dan C Mihailescu - Omul care aduce cartea, Pro TV, 15 aprilie, 2009

"Acesta este stil! Este stil care nu are pereche la noi decât la doua persoane: Ştefan Agopian şi Mircea Cărtărescu!" (Dan C Mihăilescu . Pro TV, 15 04 2010)

"Se poate vorbi şi despre un stil Doina Ruşti, fluid, intens senzorial, simplu la nivel lexical, dar cu o stilistică ornamentală, supraetajată, flexibil şi adaptabil deopotrivă episoadelor epice alerte şi radiografierilor psihologice de mare precizie." (Catalin Sturza, Observator cultural, 16 04, 2010)

Desi pot fi citite si interpretate autonom, cele 11 povestiri ale volumului sînt gîndite, în fapt, ca o constructie unitară, perfect articulată. Există, bineînteles, si cîteva artificii de constructie care unifică acest ansamblu, transformîndu-l într-un aproape-roman: personaje precum Lori, Ema-Bojorina, Vicentiu, Cristian, Iulică sau Iane Farmacistu migrează în mai multe povestiri; la fel, unele motive traversează, halucinant, mai multe secvente ale cărtii, rupînd ordinea firească a naratiunii si producînd indivizilor obisnuiti frisonul alteritătii revelatorii. Astfel se întîmplă, spre exemplu, cu sambucul negru-strălucitor,„din care picurau sunetele acelei părti de lume nevăzută”, ori cu strigătul numelui Cristian, ale cărui „opt impulsuri sonore coborîte din neant (…) fuioare luminoase iesite din sufletul muribund al unei femei îndrăgostite” transgresează spatii, pecetluiesc misterii si uneste destine. Dar ceea ce unifică în special ansamblul este atmosfera halucinantă în care alunecă, insesizabil, protagonistii frumoaselor povesti de dragoste si moarte: o atmosferă de mister tentacular, ce îi captează într-un joc captivant, în care dinamica identitară se reconfigurează si sensurile adînci ale existentei se dezvăluie, nu fără o rezistentă ce se stie, de la început, inutilă.
Cămasa în carouri si alte 10 întîmplări din Bucuresti este, pur si simplu, o nouă dovadă că, în proza fantastică de azi, Doina Rusti nu are egal." (Emanuela Ilie, Convorbiri literare, iulie, 2010)


„Realismul bine structurat şi încarnat de proza Doinei Ruşti îşi dă întâlnire la fiecare colţ cu ieşirea în largul lumii ficţionale, într-o manieră care aclimatizează teme şi motive universale la contemporaneitatea rurală sau citadină românească, permiţându-i autoarei să pună bazele unui registru de creaţie în care teritoriile proprii devin recognoscibile atât prin tipologia subiectelor, cât şi prin tratarea lor stilistică.”  ( Ovidiu Pecican - Bucureştiul cultural, nr. 99/2010)


"Doina Rusti ne rasfata cu o proza dezbarata de orice inginerii metatextuale, cu multiple schimbari de perspectiva, fosnitoare de taine si de energii fantomatice, intr-o scriitura fluida ca matasea, deopotriva plutitoare, feerica, dar si senzuala, carnoasa, colorata de comparatii plastice. Autoarea schiteaza si o mitologie sui-generis a orasului (zona Universitatii si imprejurimile), inscriindu-se astfel in seria fascinatilor si a fascinatorilor de Bucuresti, de la Mircea Eliade la Mircea Cartarescu." (Gabriela Gheorghisor, Dilemateca, mai, 2010)


  "Recuperând o întreagă tradiţie livrescă (de la Caragiale la Mircea Eliade), toposul acestor inexplicabile transgresiuni este Bucureştiul surprins în arşiţa verii, într-o caniculă fabulatorie ce derulează filmul unor iubiri juvenile amplificănd senzaţii şi trăiri. Barometrul ce înregistrează oscilaţiile acestui teritoriu emotiv alege sunetul ca instrument de măsură, de captare a celor mai sensibile reverberaţii ce influenţează starea de spirit, mutaţiile pe care le traversează personajele."
Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti are ""  o culoare locală, balcanic-fanariotă ce se mulează perfect caracterului magic, ezoteric şi halucinant al povestirilor Doinei Ruşti" (Daniela Firescu, Ramuri, nr. 6/2010)


"Afirmata in ultimii sase ani in proza si publicistica, Doina Rusti are imaginatie, placere de a povesti si o putere de munca iesita din comun. Daca in cele patru romane publicate pana acum talentul ei de a impleti destine variate se desfasura pe planuri vaste, intre real si supranatural, in prozele scurte, care au alte reguli de constructie, scriitoarea decupeaza «intimplari» carora cititorul e chemat sa le imagineze un inainte si dupa. Volumul de azi e conceput ca un sirag al carui fir de legatura, dat din titlu, e Bucurestiul, iar margelele de sticla, complicat reflectate unele in altele, au dimensiuni si grade diferite de slefuire. Poleiala comuna e ideea granitei permisive, a canalelor de comunicare intre prezent si trecut, dintre viata si vis, dintre traire si memorie-" (Adriana BITTEL, nr. 916, 2010, in Formula As)


 

Lizoanca la 11 ani,
Ed. Trei, 2009

   

lizoanca

 

"În ceea ce priveşte valoarea literară a romanului, cred că este unul dintre cele mai remarcabile din literatura actuală. Inteligenţa narativă, fluiditatea acţiunii, expresivitatea mereu surprinzătoare a textului, concizia, pregnanţa personajelor, precizia gesturilor caracterizante în interiorul unui episod (scurt şi direct atacat, fără introduceri, uneori cu abia schiţate reflecţii auctoriale) şi felul cum fiecare scurt capitol se înscrie în întreg sunt mărci ale romancierului care are o disponibilitate de mijloace ce ar putea face ca şi viitoarele sale romane, după Fantoma din moară şi Lizoanca să devină evenimente literare importante." (Gelu Ionescu, Apostrof, nr 10/2009)


    Doina Ruşti a abandonat tipul de scriitură personaj pozitiv/personaj negativ, n-are puseuri moralizatoare, nu îngroaşă situaţiile, n-are nici măcar o vehemenţă pe invers care să condamne otova presa şi ziariştii. Lizoanca e un personaj credibil. Ovidiu Şimonca - Fără patetisme, o poveste cu o fată căreia îi plac croasantele, Observator culturalnr, 465, 2009


    Există încă un plan al scriiturii, care face rezistentă construcţia ficţională: Doina Ruşti nu spune doar o poveste la timpul prezent. Pentru fiecare personaj există o anamnesis, o plasare a personajelor mature în contextul vîrstei lor de 11 ani. Fiecare personaj reface acea vîrstă a contrariilor, cînd nu mai eşti nici copil, dar n-ai ajuns nici la maturitate. Ovidiu Şimonca - Fără patetisme, o poveste cu o fată căreia îi plac croasantele, Observator cultural, nr, 465, 2009

 

    Lizoanca  se constituie din trei mari secvenţe narative, cărora li se alătură un epilog; discutarea lor în detaliu ar merita un studiu aparte care să releve forţa prozatoarei Doina Ruşti, soluţiile adoptate, mereu altele, capacitatea de a trece de la un procedeu la altul, modalităţile de configura cadre ale verosimilităţii excesive, ale unei credibilităţi care să situeze discursul romanesc înaintea celui tendenţios şi, mai cu seamă, priceperea cu care se montează şi se demontează mereu, cîte ceva, într-un joc sui-generis care este arta romanului, singurul constructor de lumi viabile, lumi posibile. Constantin Dram - Realitatea în luptă cu ficţiunea, Convorbiri literare, aprilie, 2008

 

  

    De la debutul în proză în 2004 cu Omuleţul roşu, cuvântul cel mai des întrebuinţat în legătură cu romanele ei este vigoare. Cu fiecare nouă carte (au mai fost Zogru, în 2007, Fantoma din moară, în 2008, iar acum Lizoanca la 11 ani), s-a putut vedea şi o combinaţie specială de laitmotive şi versatilitate ficţională, lăsând invariabil rest sub forma unui personaj (feminin) caracteristic, mereu în poziţie de apărare, cu toţi ţepii scoşi, adaptat să reziste uzurii unei lupte de gherilă cu viaţa, nu neapărat de pe poziţii de învingător. Tania Radu - Revista 22, 7 aprilie, 2009

  

    Unul dintre criticii Doinei Ruşti a observat că toate personajele ei se decupează la fel de bine, cu o pregnanţă ieşită din comun. Nici galeria din Lizoanca la 11 ani nu face excepţie. Trăsătura comună e răutatea, în forme foarte variate, de la invidia periculoasă (Sanitara) până la reflexul agresiv de apărare (Lizoanca, Goarna), de la lichelism (poliţaiul Vică) la laşitate (viceprimarul, Greblă), de la viclenie (Titoaşcă) la duplicitate (învăţătorul Preduică) şi de la insensibilitate (Florenţa, mama Lizoancăi) la cruzime fizică (tatăl). Tania Radu - Revista 22, 7 aprilie, 2009

lizoanca la
              pro tv

 Dan C Mihăilescu - Omul care aduce cartea, Pro TV

Cu Petrache Notaru ne aflăm în prim mit de întemeiere, ba chiar într-un soi de cosmogonie a păcatului: dacă la baza oricărei societăţi umane stă tabuul incestului, această lume în care s-a născut şi Lizoanca s-a întemeiat tocmai pe răsturnarea acestui tabu, sub protecţia confuză a unor divinităţi difuze. Romanul Doinei Ruşti este deci mai „romanesc“ decît o afirmă însăşi autoarea. (Vintilă Mihăilescu - Dilema Veche, 16 aprilie, 2009)



    Mi se pare admirabil felul în care autoarea construieşte acest roman în jurul vârstei de 11 ani, ca laitmotiv. Fiecare personaj, care intră într-un fel sau altul în contact cu Lizoanca, de la locuitorii din Satu Nou la jurnalista căreia i se pune pe tavă acest subiect, suferă o întoarcere în timp, la vârsta de 11 ani,, ca atinşi de o baghetă magică - de aceea majoritatea episoadelor se numesc Ixulescu la 11 ani. [...] În acest fel Doina Ruşti reuşeşte să-şi ţeasă urzeala complicată de legături, motivaţii, istorii, care alcătuiesc în final un complex tablou de ansamblu, format din mai multe poveşti particulare. Bineînţeles că până la urmă o recunoşti şi pe Doina Ruşti din celelalte cărţi ale sale, în uşurinţa povestirii şi în obsesia pentru rădăcini şi strămoşi, chiar dacă de data asta rădăcinile nu merg mai jos de această vârstă obsedantă şi chiar dacă elementul fantastic lipseşte din această poveste. Dar cum ar fi putut să-şi facă loc Zogru aici? (Mihaela Spineanu - Dilemateca, iunie, 2009)



Doina Ruşti scrie un roman cu bătaie mai lungă decât s-ar crede la o lectură pripită: un roman despre Rău. Banalitatea întâmplărilor şi a personajelor din Lizoanca la 11 ani are legătură cu o aşa-numită „banalitate a Răului“.

Cartea e de un realism puternic, solid, construită cu acel condei sigur de sine al „prozatorului obiectiv“ în legătură cu care s-au rostit destule cuvinte zeflemitoare în a doua jumătate a secolului XX. Formula obiectivă e însă la fel de viabilă astăzi ca aceea „subiectivă“; în plus, am avea motive să considerăm că impune mai multe dificultăţi scripturale. [...] Neutră, rece, în permanenţă supravegheată, vocea naratorială nu face decât să descrie „obiectiv“ diferitele situaţii  dar le descrie cu acurateţe, cu o foarte vie atenţie la detaliul semnificativ, la nuanţele unui gest sau ale unei replici. (Bianca Burţa Cernat - Revista 22, Bucureştiul cultural, 6 oct. 2009)


Doina Ruşti nu e o favorită a comentatorilor cu gust prioritar pentru experimentalişti rafinaţi. Predilecţia ei pentru investigarea unei ruralităţi crude, francheţea şi duritatea unui discurs nu lipsit de empatie, grefat pe o imaginaţie compoziţională bogată, sunt elemente care îi fac mefienţi pe amatorii de artifexuri postmoderne. Autoarea are toate datele romancierului de vocaţie, cu rădăcini adânc înfipte în humusul lumii de jos, căreia comunismul i-a smuls reperele tradiţionale.
Personajele Doinei Ruşti sunt puternice şi credibile uman, iar mediul rural, cu notabilităţile şi declasaţii lui, e la fel de acut surprins, ca şi oamenii dintr-o media avidă de rating.[...]
[Lizoanca la 11 ani ] o experienţă narativă intensă, şocantă şi insolită, pe care doar o prozatoare înzestrată cu vână epică şi forţă interioară o putea oferi. (Paul Cernat - "Revista 22", Bucureştiul cultural, nr. 3 nov., 2009)

 "Lizoanca la 11 ani impresionează prin caleidoscopul destinelor, prin personajele colorate şi pitoreşti, tragice sau groteşti şi cucereşte prin autenticitate, căci nu se sfieşte să caute în faptul divers sâmburele ficţiunii, să-l hrănească până rodeşte.
Vârsta de 11 ani este liantul ce dă consistenţă şi profunzime cărţii, prag înalt, între copilărie şi adolescenţă.
" (Elisabeta Lăsconi,
Viaţa Românească, Nr. 7-8 / 2011)

Lisotta, a 11 anni
"Lettura appassionante, che prende per mano il lettore fin dalle prime pagine e che lo introduce direttamente nel nocciolo del racconto: rapidi e densi capitoli, solerte messa a fuoco dei personaggi principali, entrata nel vivo del contendere, visione chiara e ben delineata della psicologia dei protagonisti: tutto ciò descritto con un linguaggio immaginifico, vivace, inesauribile nell’inventiva espressiva, ora toccante anche,  ma allo stesso tempo pregnante, diretto, talvolta molto duro, di quella durezza vigorosa, necessaria e utile per farci immergere nel clima, nell’ambiente, nei vari episodi circumnavigati dal variopinto e pacchiano popolo minuto dell’hinterland misero e degradato, cafone e ingenuo della Romania eternamente postcomunista. Su questo variopinto panorama di umanità alla deriva e ai margini, si staglia la figura tragicomica di Lisotta, con il suo imperioso carattere, indomito, anarchico, sorpresa nei suoi momenti di strazio ma anche di delicata introspezione, di vago smarrimento: ci coglie lo sbigottimento immergendoci nei suoi occhi scuri mentre scrutano il mondo violento e ostile degli adulti, eroina di quel mondo sommerso, invisibile, nascosto che ogni tanto la cronaca svela con orrore all’opinione pubblica." (Mauro Barindi, Mogoşoaia,  iunie, workshop Întâlnire cu scriitori, coord Florin Bican, 2009, )



Fantoma din moară,
Polirom, 2008
fantoma
                  din moara
  Dan C Mihăilescu - Omul care aduce cartea

 "Fantoma din moară este un roman fabulatoriu, pe linia autobiografismului, în care realismul magic şi realismul cotidian se împletesc. [...]
În această moară, care este axis mundi, centrul, vatra şi obsesia satului, în care personajul nostru nu ştie dacă s-a întâlnit cu îngerul sau cu diavolul, în acest sat are loc un omor, ca la obârşia lumilor: un anume Max, un epileptic, este omorât din greşeală [...] şi toată lumea este obligată să tacă, toată lumea are deci o complicitate la omor. Cu toţii am fost complici la ceea ce ne-a zidit şi ne-a pedepsit. Aceasta este parabola comunismului. Un roman care are pastă, vânjos şi, repet, care face bună pereche cu parte ori cu părţi din Orbitorul lui Cărtărescu”.

(Dan C. Mihăilescu, Omul care aduce cartea, ProTV, 13 10 2008)


Scrisa de o prozatoare puternica si originala, rara avis in literatura romana postdecembrista, Fantoma din moara nu este doar o aparitie de varf a acestui an editorial, ci si una dintre cele mai convingatoare si expresive fictiuni despre comunismul autohton publicate in ultimul deceniu.  Paul Cernat - Revista 22, Bucureştiul cultural, 2 12 2008

Doina Ruşti are vocaţie de constructor, capacitatea de a plăsmui o ficţiune cu miză şi o imaginaţie debordantă. Bianca Burţa Cernat - Reabilitarea iluziei realiste, Observator cultural, nr. 459, 29 01 2009

 

    Fantoma din moară (Polirom, 2008) este, din punctul meu de vedere, cea mai bună scriere de ficţiune apărută anul trecut. Şerban Axinte - Memorie şi suspans, Observator cultural, nr. 459, 29 01 2009

Personajele desenate de Doina Rusti sunt impecabil de adevarate: autoarea are darul mai rar de a privi in acelasi timp sintetic si contingent, incadrand detaliul in portret. Se poate trata cu simpatie preumblarea acestui oaspete fantomatic si inutil printr-un roman atat de bun incat il primeste fara a suferi de plictiseala vreunei consecinte. 
Mihai Iovanel, Travelling circular, Cultura, 29 01 2009, nr. 4

O scriitoare matura, formata este Doina Rusti, unul dintre cei mai profesionisti scriitori romani de astazi, cu teme de lucru precise si cu o viziune calificata asupra felului in care literatura trebuie scrisa. Talentul ei nu tine neaparat de fraza [...], ci de constructia de personaje si situatii care nu doar conving, ci iti dau sentimentul prezentei. Scenele imaginate sint stringente, iar succesiunea lor in cascada copleseste. Unui astfel de talent i se potriveste bine tema comunismului, demonia istorica a celor 45 de ani nenorociti ai Romaniei in spatiul inchis al unui sat. (Doris Mironescu - Suplimentul de cultură, 9-15 mai, 2009


Cu al treilea său roman, pe cât de ambiţios, pe atât de reuşit, Doina Ruşti intră în elita prozei noastre încă tinere.
Daniel Cristea Enache - Timpuri noi, Ed. Cartea Românească
, 2009, p. 177


Fantoma din moară se numără cu siguranţă, între reperele prozei româneşti din ultimii ani, prin claritatea tehnică a scriiturii ce simulează inocenţa, imaginaţia morbid-debordantă şi, nu în ultimul rând, prin maniera convingătoare de revizitare a perioadei totalitare, cu o detaşare duioasă, nemiloasă în detalii, înţelegătoare. Gabriel Cosoveanu: Mesaje spectrare, Ramuri, No. 10, October, Craiova, 2008


Dacă mi s-ar cere să recomand anumite personaje, pagini sau secvenţe din această a doua parte a romanului Fantoma din moară, n-aş şti la ce să mă opresc mai întîi, pentru că aproape totul este, aici, remarcabil. Cu siguranţă, dacă m-aş referi doar la Săndina, bătrîna cooperatistă, care pîndeşte în prejma morii părăsite şi scrie, nebănuită de nimeni, declaraţii pentru Securitate, la grotescul Gabriel Neicuşoru, fizicianul onctuos de la Institutul Fenomenelor sau la scena teribilă a demolării morii ar fi prea puţin.
Bianca Burţa Cernat - Reabilitarea iluziei realiste, Observator cultural, nr. 459, 29 01 2009
 

Partea a doua, cea mai extinsă, [din Fantoma din moară] se citeşte şi se asimilează mai greu, fiindcă descripţia e puţin prea minuţioasă, cvasireportericească. Dar merită. Ansamblul este la înălţime: o materie epică, deopotrivă densă şi fluidă, diversificată tipologic şi rearticulată simbolic: un ritm adaptabil, alert sau lent, al naraţiunii; un montaj inteligent şi un bun dozaj, în primă şi în ultimă instanţă,  o vizibilă maturitate artistică. Daniel Cristea Enache - Timpuri noi, Ed. Cartea Românească, 2009, p. 176
 
     Miezul romanului e, dintre cele trei parti,  partea a doua, Moara: numara ceva mai mult de 200 de pagini si este exceptional.
    In aceasta secventa comprimata de spatiu-timp ies cel mai bine la iveala marile calitati ale autoarei; ele sunt constructia si capacitatea de a sugera textura unei umanitati. Mihai Iovanel, Travelling circular, Cultura, 29 01 2009, nr. 4

Într-un volum de peste 400 de pagini, cartea combină mai multe timpuri istorice precum si ca până acum, având deja o reţetă verificată, realitatea si fantasticul. Este o istorie a întregii perioade comuniste din România, privită de naratori diferiţi si, esenţial, o saga de familie. Horia Garbea - Eveniment editorial: Fantoma din moară, in Săptămâna financiară, Bucureşti, 03 10 2008 si Luceafarul, Bucureşti, No. 32/2008
 
    Într-un mod foarte abil, evenimentele istoriei mari se reflectă în istoria mică, în „cronica de familie“ pe care Doina Rusti o face cu talentul său obisnuit, cu o mare capacitate de observaţie a detaliilor de atmosferă si limbaj, precum si cu excepţionalul dar de a include în pasta realistă condimentul fantasticului, mai ales al comunicării lui Del cu „fantoma din moară“
Horia Garbea - Eveniment editorial: Fantoma din moară, in Săptămâna financiară, Bucureşti, 03 10 2008 si Luceafarul, Bucureşti, No. 32/2008
 
    Doina Rusti se numara printre putinii povestitori adevarati pe care ii are literatura romana postdecembrista. Bogdan Romaniuc, Literatura şi fantomele ei, în Suplimentul de cultură,Nr. 199, 04-10 Octombrie 2008

 

    Pe câteva sute bune de pagini, povestea [ din Fantoma din moară ] se adânceşte şi fire de familiale numeroase se întâlnesc dimpreună cu microistorii ale unor indivizi transformaţi kafkian de sistemul totalitarist, astfel încât secţiunea finală, intitulată Două zile, să funcţioneze ca un fel de deltă pentru toate torentele zigzagate ale vieţuirii cu iz de „cauciuc ars”.  Gabriel Cosoveanu: Mesaje spectrare,, Ramuri, No. 10, October, Craiova, 2008
 
     Dar carnea romanului Fantoma din moară e de găsit în atmosfera creată, una pulsatoare, de frolare a incertului, de navigare între cel mai gospodăresc detaliu şi elansarea eterică, în descrierile ingenioase - pentru că trebuie evitate repetiţiile dintr-un clasor al spectralităţii - ale fantomei versatile ce poate genera, oarecum paradoxal, o „linişte îndopată cu frică”.  Gabriel Cosoveanu: Mesaje spectrare,, Ramuri, No. 10, October, Craiova, 2008
 
    Fantoma din moară   autoarea este determinant preocupată de configurarea unei realităţi crîncene, terifiante, insuportabile, din care evadarea în fantastic poate fi o soluţie. Constantin Dram - Memoria multiplă a romanului ( The labirinthic Memory), rev. Convorbiri literare, Iasi, No. 10, October 2008


   Fantoma din moară   - un roman realmente seducător, deşi cumva altfel faţă de ceea ce scrie Doina Ruşti, prin această obstinată devoalare a unui real social greu de anulat, de şters din memoria unui creier/computer, prin creşterea viziunii satirico-demistificatoare şi ridicarea ei la un nivel general, chiar dacă se vorbeşte, din nou, de un spaţiu romanesc mitizat. O carte foarte bine articulată narativ, cu soluţii incitante pentru cititorul modern şi cu o ştiinţă a povestirii, a dozării informaţionale care ţine în priză orice categorie de cititori. Constantin Dram - Memoria multiplă a romanului ( The labirinthic Memory), rev. Convorbiri literare, Iasi, No. 10, October 2008

 

    Doina Ruşti scrie un roman puternic, în care vigoarea epicului, acuitatea observaţiei realiste, minuţiozitatea descrierilor şi discretele efluvii lirice susţin o poveste captivantă despre atrocităţile istoriei comuniste şi despre bizareria supravieţuirilor fantomatice. - Gabriela Gheorghişor - Spectrul memoriei (The Spectrum of the memory), Dilemateca, decembrie, 2008

 

    De sub aripile fâlfâitoare şi versatile ale fantomei imaginate de Doina Ruşti ies însă la iveală o multitudine de micro-istorii, modelate în pasta vâscoasă  a marii "istorii de cauciuc ars". Gabriela Gheorghişor - Spectrul memoriei (The Spectrum of the memory), Dilemateca, decembrie, 2008

 

    Doina Rusti nu exceleaza prin virtuozitatea scriiturii - desi scrie bine, expresiv si "viril", cu o acuratete fluenta si dezinvolta, apta sa controleze simultan registre multiple -, ci prin forta relatarii, bine stransa in chingile unei compozitii substantiale. Recuperand "nevoia de Poveste", autoarea o asociaza, cu justa masura, nevoii de recuperare a memoriei istorice. Doina Rusti a stiut sa ia ce i se potriveste nu numai din proza postmoderna actuala, ci si din aceea a "generatiei 60" (cu incidenţele sale sud-americane cu tot), din prozele fantastice ale lui Mircea Eliade si, last but not least, din "fantasticul interior" al lui Cezar Petrescu. Paul Cernat Revista 22, Bucureştiul cultural, 2 12 2008

 

    Fantasma (nenumaratele ipostaze ale Fantomei din moara) confera naratiunii farmec, relief si necesarul dinamism, fiind deopotriva "suflet" si "motor" al istoriei romanesti. Imaginatia (meta)fictionala a autoarei lucreaza ingenios. Paul Cernat - Revista 22, Bucureştiul cultural, 2 12 2008

 

    O anumită neutralitate a scriiturii pune întregul roman la adăpost de patetism. Artificiul tehnic este cel pe care îl folosește un Gunter Grass în construcția revoltătorului său toboșar. (Mihaela Ursa -  Istoria la MAX, Apostrof, nr. 11, 2008

 

    Mai degrabă decât modelul Marquez, romanul de față activează modelul unui Salman Rushdie din Rușinea, unde o bestie infernală, apocaliptică, se naște și se hrănește din dezechilibrul fundamental al unei comunități care și-a pierdut deprinderile umane, obișnuința de a oferi dragoste, precum și conștiința propriei responsabilități istorice. Max, fantoma din romanul Doinei Ruști, funcționează ea însăși alegoric, pentru a da un singur chip istoriei celei noi.(Mihaela Ursa -  Istoria la MAX, Apostrof, nr. 11, 2008

 

    Romanul Fantoma din moară este o reușită evidentă la cel puțin două niveluri. Primul este chiar nivelul subiectului, iar reușita vizează aici modul de corporalizare ficțională a unei mărturii cu valoare de document individual. Al doilea este nivelul discursului romanesc și al strategiilor narative, unde găsesc salutară alăturarea unei plasticități epice ieșite din comun (mult mai vizibilă în prima parte a cărții) și a unei inteligențe tehnice aduse la zi. Consider că punctul forte al întregii construcții se află în primele două sute de pagini, unde ficționalizarea este suverană și unde cheile de lectură sunt oferite cu mare zgârcenie. În romanul realist din celelalte două sute de pagini intervenția mărturiei „așa cum a fost” duce inevitabil la subțierea mizei ficționale, deși textul câștigă în autenticitate. În ultima parte a cărții vedem în acțiune și feminitatea pulsională, de registru acut, a scrisului prozatoarei, atât în opțiunile ei tematice (v. povestirea abuzurilor în ordinea corporalității, a biologiei imediate, ca în cutremurătoarea scenă a avortului), cât și în cele stilistice. Romanul ar merita o analiză separată în ordinea mizei sale metaficționale, el lansând inclusiv provocări po(i)etice, constituindu-se și într-un roman despre posibilitățile de reprezentare exponențială ale romanului, chiar dacă principala lui temă este relativitatea culpei, dar și a nevinovăției, fie ele colective sau individuale.
   Fantoma din moară completează strălucit raftul tot mai interesant de istorii românești alternative ale comunismului. Este vorba despre o istorie ficțională, fără să fie fictivă, o istorie „mică”, opusă din răsputeri istoriei „mari”.  (Mihaela Ursa -  Istoria la MAX, Apostrof, nr. 11, 2008

 

"Doina Rusti este prozatorul contemporan cel mai bine cotat, conferirea Premiului Uniunii Scriitorilor din România confirma acest fapt. [...]
Povestirea este scrisa la foc încins, cele doua planuri narative  se topesc intr-un melanj imaginativ strălucitor. Intr-adevăr, avem in fata un roman unitar, egal ca valoare, de la prima la ultima pagina." (Lucian Alecsa - Evenimentul zilei, 26 sept. 2009)


    Înainte de a fi un roman al supranaturalului manifest, Fantoma din moară e cronica, remarcabil conturată, a unei comunităţi distruse în epoca "omului nou". Cu instinct de romancier veritabil, Doina Ruşti se fereşte să caracterizeze pozitiv ori negativ oamenii şi faptele lor. Daniel Cristea Enache - Timpuri noi, Ed. Polirom, 2009, p. 175

 

   
 
In aceasta retinere a autoarei de a lega spre final intr-un nod mare toate firele, provocand o scena intinsa orizontal care sa puna fata in fata majoritatea personajelor, pot fi citite in acelasi timp un defect si o calitate. Defectul apare daca interpretam retinerea autoare drept ezitare sau teama fata de o scena complexa numeric. Calitatea e aceea ca se evita carnavalescul superficial, de fatada, finalizarea care rezolva atat de bine toate firele incat le dizolva. Romanul opteaza pentru a lasa spre final un nod in gat, o vaga insatisfactie foarte participativa, in locul unei largi excitatii momentane: e o alegere inteleapta. Mihai Iovanel, Travelling circular, Cultura, 29 01 2009, nr. 4

 

     În Fantoma din moară, un prim punct bifat ca la carte e setarea tonului adecvat al naratiunii prin confuzia intretinuta a gradelor de fictionalizare. Adriana Stan, Cultura, 29 01 2009, nr. 4

 

    Nu numai că romanul de faţă [ Fantoma din moară ] nu poate fi suspectat de tezism ori de ideologizare, dar mizele, discursul narativ, arhitectura epică sînt cu totul altele decît în romanele „obsedantiste“. Cartea Doinei Ruşti pune în locul subversivităţii politice o subversivitate estetică, aruncă peste bord falsele probleme etice ale personajelor din „romanul obsedantist“, ocoleşte abstractizările găunoase, dispreţuieşte emfaza.
Bianca Burţa Cernat - Reabilitarea iluziei realiste (The Rehabilitation of Realistic Illusion), Observator cultural, nr. 459, 29 01 2009

 

    Moara e o construcţie epică solidă, perfect închegată, rotundă, cu personaje care, vorba cuiva, au „stare civilă“, cu secvenţe organizate dramatic, cu o incontestabilă capacitate de a capta amănuntul concret, cotidian şi diversitatea extraordinară a realităţii. Personajele şi situaţiile se reţin. Nodurile de semnificaţie se organizează cosmotic în jurul unei metafore centrale (moara părăsită). Oscilaţiile de tensiune, precipitarea şi relaxarea naraţiunii sînt îndeaproape supravegheate. Fireşte, Fantoma din moară nu e un roman de povestit (de altfel, nici n-ar fi foarte simplu, pentru că epicul e cît se poate de abundent, iar firele se amestecă), ci un roman de citit. Bianca Burţa Cernat - Reabilitarea iluziei realiste (The Rehabilitation of Realistic Illusion), Observator cultural, nr. 459, 29 01 2009

 

    Personajele sînt bine conturate, beneficiază de caracterizări multiple. Un ins aparent fără importanţă într-un moment dat al desfăşurării narative se dovedeşte pînă la urmă extrem de util în economia ansamblului. Cred că nu greşesc dacă afirm că nu există personaje cu adevărat secundare. Partea a doua a romanului condensează mai multe destine ce se întrepătrund. Nici unul nu este lăsat la voia întîmplării. Textura e minuţioasă şi amănuntele nu sînt întîmplătoare. Şerban Axinte - Memorie şi suspans, (Memory and Suspense) Observator cultural, nr. 459, 29 01 2009

 

    Fantoma din moară -  unul dintre cele mai interesante romane publicate după 1990. Un roman în egală măsură realist şi fantastic, un roman despre singura entitate ce-l bîntuie cu adevărat pe om şi-l face să se întrebe dacă a cîştigat sau a pierdut ceva odată cu trecerea anilor: memoria. Şerban Axinte - Memorie şi suspans, (Memory and Suspense) Observator cultural, nr. 459, 29 01 2009

 

   În ce mă priveşte, prefer, fără discuţie, a doua parte a romanului (Moara), scrisă la persoana a treia, densă şi având deopotrivă un ritm extraordinar, cu metafore plastice şi portrete caricaturale, compuse parcă în manieră arcimbolescă. Doina Ruşti se arată aici, cu precădere, o poetă remarcabilă a senzaţiilor, printre care precumpănesc cele din domeniul repulsivului, cleios, mocirlos, umed. Textul imaginează, printre altele, şi un păienjeniş teribil al privirilor suspicioase, în care fiecare se urmăreşte pe fiecare, într-o atmosferă irespirabilă, dominată de vinovăţie şi delaţiune. Găsim aici, totodată, şi un roman poliţist, al dispariţiilor misterioase, al răsturnărilor de situaţii, al identităţilor deconspirate. Ideea este că am trăit într-o lume a încrengăturilor laşe şi condamnabile, lume regizată de oamenii din obscuritate ai securităţii, dintre care nu puţini au ajuns din nou în fruntea bu catelor. Idee abordată de nu meroase romane de zi, dar care nu sunt scrise cu forţa, rafinamentul şi stilul persuasiv de care dă dovadă Doina Ruşti. (Dan Cristea - În căutarea originilor (In seeking the origins), Luceafărul, nr, 1. 2009)

 
 

    Curajul Doinei Rusti de a scrie despre lumea rurala intr-o vreme cand romanul taranesc parea a fi devenit caduc, formula originala, moderna, care aliaza naratiunea veridica, registrul fantastic si artificiul textualist - fac din "Fantoma din moara" o performanta majora. Miza cartii este si ea ambitioasa: disolutia comunitatii traditionale si pervertirea mentalului colectiv al satului romanesc in a doua jumatate a secolului XX. (Adriana Bittel - Formula AS, nr. 854, 21 02/2009)


    Prima impresie: Fantoma din moară e chiar roman, spre deosebire de alte „romane" inghitite in ultimii ani; gasim aici personaje articulate, intriga, descrieri neinventate, realism crud, limbaj deloc fortat. Totul curge alert, ca viata deloc idilica a satului comunizat. Adrian Neculau - Moara, fantomele, frica,  Ziarul de Iasi, 27 aprilie, 2009

 

    Si asta pentru ca, la Doina Rusti, autorul nu este Dumnezeu, ci un securist, nepot de securisti, un ins care stie, in mod miraculos, totul despre personajele sale, dar le povesteste viata tendentios, obligindu-le sa ia cunostinta de sine ca de un alter rau, plin de vicii, supus raului. Vazind fantoma, personajele nu aspira la o strapungere ontologica, precum la Cartarescu, ci intrevad pentru o clipa fulguranta sansa – pe care o vor rata invariabil – de a se elibera de demonia vremurilor si a autorului, de a denunta teroarea istoriei ca pe o mistificare. Postmodernismul ca indemn la revolutie! Iata o noua si surprinzatoare motivare etica a unei sensibilitati si maniere literare considerate, altfel, drept imorala. Metafora conditiei umane ca identitate scripturala se transforma intr-o metafora a autorului ca securist al propriilor personaje.Doris Mironescu - Suplimentul de cultură, 9-15 mai, 2009


    Nu pot decit sa salut aparitia unui astfel de roman in literatura noastra si sa astept cu nadejde urmatoarele realizari fictionale ale unei autoare de cursa lunga. Doris Mironescu - Suplimentul de cultură, 9-15 mai, 2009

 

    Am admirat subiectivismul necrutator al textului si curajul asumat al autoarei de a nu prezenta deloc vreo parte pozitiva a intregii perioade. Unele texte sau filme de astazi au tendinta de-a nuanta viata sub comunism, transformind-o intr-o experienta personala, cu bune, cu rele, in care oamenii s-au format si si-au trait vietile intr-un fel sau altul.Fantoma din moara evita ostentativ aceasta abordare, ignorind intentionat orice aspect pozitiv si reuseste sa faca asta intr-un mod foarte convingator. Eu am citit intregul roman cu dintii involuntar inclestati si cu pumnii strinsi. Cred ca este aproape imposibil pentru orice om, oricit de sceptic in ce priveste regimul dinainte de 1989, sa nu ramina revoltat si incrincenat rememorind fapte despre care stim cu totii ca au fost adevarate. (Radu Nedelcuţ - Look back in anger, Noua literatură, aprilie, 2009)


În prelungirea unei tradiţii romane şti apropiatã de proza lui Mihail Sadoveanu sau Ştefan Bãnulescu, Doina Ruşti reuşeşte sã struneascã energiile ascunse ale conştiinţei reprimate, îmbinând cu talent elementele referenţialitãţii istorice cu cele ale unui fond fantastic plin de surprize. Fantoma din moarã este o carte generoasã prin frumuseţea expunerii şi prin mesajul profund. (Silviu Gongonea - Mozaicul, nr7/2009)


Fantoma din moară
poate fi considerat un roman total despre comunism, diferenţiindu-se radical de mentalitatea relativizantă, amorală a prezentului, care se fereşte să mai incrimineze făţiş comunismul, provenind parcă dintr-o altă epocă, amintind de marea tradiţie a ficţiunilor antitotalitare, în care lupta individului cu sistemul este interpretată ca un conflict dramatic, dificil de relativizat prin ironie. Având forţa epică necesară, abilitatea de a crea personaje tridimensionale, cu precizia descriptivă care reface atmosfera „întunecatului deceniu” în fiecare detaliu, romanul reuşeşte să resusciteze reprezentarea de gradul întâi a comunismului (ca regim totalitar coşmaresc, care nu lasă loc râsului sau uitării), combinând-o cu nuanţele inedite ale reprezentării de gradul doi (istoriile alternative, secundare în confruntarea cu teroarea principalului). Andrei Simuţ - Reţeaua literară, 16 dec. 2009)

 

 

"Doina Ruşti creează o fantomă „colectivă”, conştientă că toate „personajele” acestei lumi au asistat pasiv la o crimă, obişnuindu-se cu vina şi minimalizându-i dimensiunile." (Irina Ciobotaru - Contemporanul, octombrie, 2009)





Zogru, Ed Polirom, 2006

zogru

Odată cu "Zogru", după cum s-a spus, Doina Ruşti a creat nu doar un

personaj, ci şi un întreg univers epic complex, zugrăvit în culori

schimbătoare, ludic sau tragic în funcţie de epocă, şi, mai cu seamă, de

protagonişti. Această lume exprimă bucuria auctorială – dar şi

"lectorială" – a invenţiei pure şi un gust al aventurii care antrenează

cititorul, invitându-l să abordeze, prin ochii, uneori nevinovaţi, uneori

maliţioşi ai lui Zogru, sub îndrumarea unui povestitor discret, scenarii

şi psihologii care se derulează ca ferestrele unei hipertext. Trecutul

este asimilat fără să refuze prezentul, intuiţia fantasticului/sacrului nu

alungă realul/profanul, iar fantezia debordantă iese din matca prea

strâmtă a verosimilului.” (Roberto Merlo, Quaderni di studi.., nr 5, 2010, Edizioni dell’Orso, Torino)


„Zogru este un nemuritor, un “om care nu ştie să moară”, o fiinţă desprinsă din pântecul cald al pământului, într-o zi de primăvară, în Săptămâna Patimilor din 1460. De atunci, Zogru parcurge fluxul istoriei, intră în trupul oamenilor, conferă pasiuni transmise prin intermediul unui fir comun între individualităţile în care stă. În acest mit se deschide spaţiul îngust al istoriei. Accede la acea temporalitate a fantasticului care, în fond, nu este altceva decât o revenire la uman a unui demon, a unei legături nefericite cu pământul” (Marco Dotti – Il Manifesto, 15 mai, 2011).

„Tema vampirului şi reabilitarea lui atrage scriitorii din zilele noastre mai ales în linie erudită şi cu intenţia de a oferi o nouă teorie privind cazul istoric (în spiritul de romanele lui Umberto Eco). Iar Doina Ruşti are exact profilul acestui scriitor erudit.  "Zogru" este o poveste care acoperă istoria României în 1460 şi 2005, alături de Vlad Dracul ori de personalităţi istorice, apărând şi politicieni moderni ori scriitori, dintre care unii cu numele lor reale. Creatură mitică Zogru locuieşte în diferite personaje timp de peste şapte secole, nutrind ambiţii amoroase, financiare şi politice. Zogru se inserează în mai multe trupuri, uneori devenind el însuşi captiv. El este mai degrabă o imagine antropomorfă a clasicului Dracula, care pătrunde prin orificii insesizabile în conştiinţa cititorului, întocmai ca urmele de pe gâtul victimelor sale, ceea ce îi evocă subtil înrudirea cu vampirul propriu-zis. [...] Zogru, tradus de Vasilka Aleksova, este o versiune nu doar corectă, cât şi inspirat scrisă în limba bulgară. Prin urmare, la erudiţia romanului răspunde şi o erudiţie a traducerii. Textul bulgar ne distrează  într-un mod similar cu originalul, conferind veridicitate evenimentelor istorice, viziunii fantastice şi problemele actuale ale românilor. Conform criteriilor de Paul Ricoeur, putem menţiona loialitatea faţă de al treilea text invizibil, semnalând o limbă bulgară, cu carne proprie. (Roumiana Stankeva, Cultura, 13 mai, 2011, Sofia)




"La Zogru mi-a placut deîndata fiinta din centrul povestirii (care în alte timpuri ar fi putut fi definita drept „corala“), fantastica, dar, în acelasi timp, umana, prea umana chiar. M-a atras ideea unei constiinte independente care patrunde în sângele oamenilor, ale caror sentimente, pasiuni si gânduri le traieste si pe care le domina, miscându-se într un timp si spatiu sud-est danubian populat cu creaturi magice si misterioase, cu fantasme, dar în care cei mai rai monstri sunt unele fiinte omenesti. Am apreciat naturaletea cu care autoarea desface, fara s-o striveasca, „corola de minuni a lumii“, usurinta cu care ridica valul care desparte mitul de istorie, adaugând elementelor reale (Evul Mediu românesc, Dracula si Ienache Vacarescu, prefacerile comunismului, calitatea de no man's land cultural si moral a prezentului) pe cele fantastice (Zogru însusi, glolele si morgonii, fantasmele si diformul Achile Vintilescu), în maniera deloc didascalica, tesând o povestire intriganta, cu tonuri când picaresti, când onirice
". (Roberto Merlo - Cultura, nr 236, 2009)


    Zogru este oglinda purtată cu abilitate de Doina Ruşti de-a lungul drumului istoriei mari şi mici, liantul unor povestiri piIduitoare şi palpitante, scrise cu nerv şi măiestrie. Zogru e un spirit aproape uman, iar cei din jurul său sunt personaje puternice, interesante şi vii. Ele de fapt, mai puţin protagonistul, fac din "Zogru" unul dintre cele mai delectabile romane apărute la noi în ultimul timp, un timp care nu duce lipsă de romane interesante. (Horia Gârbea - Nu vă feriţi de Zogru! Poate e oricum prea târziu..., Săptămâna financiară, 27 martie, 2006 )
 
    "Zogru" rămâne unul dintre cele mai valoroase şi mai insolite romane din câte s-au publicat în ultimul deceniu.  (Horia Gârbea - Nu vă feriţi de Zogru! Poate e oricum prea târziu..., Săptămâna financiară, 27 martie, 2006 )
 
    Structural, atât "Omuleţul roşu" (Ed. Vremea, 2004), cel dintâi roman al Doinei Ruşti, cât şi recentul "Zogru" (Ed. Polirom 2006) dau dovada însuşirii tiparelor de construcţie a textelor în regim world-wide-web. Această noutate de format reconfigurează, de fapt, soluţii narative îndeajuns de rodate în tradiţia literaturii universale. În primul caz, clasicizatul schimb de misive între personajele romanului epistolar se converteşte în destăinuiri pe chat, întreţinute şi comentate într-o comunitate de nikname-uri. De cealaltă parte, în "Zogru", unde specia narativă luată în considerare este cea a romanului picaresc, modalitate de prezentare epică, deşi manifestând aceeaşi înclinaţie către dezvoltarea în schemă de reţea (conectările şi ieşirile duhului vampiroid Zogru, personaj principal, în, din chatul sanguin al corpurilor intermediare pe care le ia în stăpânire), devine mai subtilă, mai detaşată, de explicită tehnicitate stilistică, într-un act salutar de recuperare a seducţiilor uitate ale povestitorului. (Cristina Balinte, Un personaj năstruşnic şi o poveste" salvată, Revista Cultura, 6 aprilie, 2006 )
 

 
    Simpaticul Zogru, o data intrat in acţiune, focalizează tot interesul lecturii. Puţin mai contează precauţiile autoarei de a se asigura ca romanul atinge câteva dintre poncifele de succes ale literaturii de după 2000. In acest sens, episodul cu sex si scena avortului sunt mai degrabă nişte Ťferestreť de Windows deschise aiurea, logica povestirii si profilul personajelor putându-se dispensa oricând de ele. Misiunea lui Zogru este de a le închide tacit, oprindu-se îndelung in zone mai fericite ale povestirii, unde săvârşeşte de fiecare data câte o fapta memorabila ce compensează aceste scurte rătăciri ficţionale. Pentru a scrie un roman atrăgător, nu este nevoie, cel puţin in cazul de faţă, de supralicitare de formule si tehnici de manual: un personaj bine construit, capabil sa-i devina familiar cititorului, plus plăcerea de a povesti a scriitoarei ii sunt suficiente. (Cristina Balinte, Un personaj năstruşnic şi o poveste" salvată, Revista Cultura, 6 aprilie, 2006 )
 
    Considerăm acest nou roman [Zogru] semnat de Doina Ruşti, dincolo de reuşitele certe de ordin stilistic, ca pe o provocare interesantă, de ordin formal şi tematic. În acelaşi timp, dincolo de perspectivele posibile comentate pînă aici, identificăm o alta, pe care o consideram mult mai tentantă. Textul îşi propune configurarea unei lumi văzută în durate repetabile; e o lume care se continuă prin inşi din aceleaşi linii genealogice, păstrînd, tot aşa cum Zogru rămîne Zogru, indiferent de trupul în care poposeşte vremelnic, atitudini şi aptitudini care amintesc, în special eroului-duh, de strămoşii lor plasaţi în jurul lui 1460, reaşezînd mentalităţi în noi cadre. Constantin Dram, Zogru, Convorbiri literare, aprilie, 2006
 
    Romanul Doinei Ruşti [Zogru] propune re-descoperirea unei lumi, dincolo de graniţe temporale sau spaţiale, motiv pentru care această lume, adusă dinspre şi cu Zogru, uneşte imagini din veacuri medievale cu imagini din epoci moderne şi postmoderne, atestînd perenitatea formelor, zădărnicia cunoaşterii şi identităţi tulburătoare, motivate nu doar prin insidioase zvîcniri ale sîngelui, ci prin repere mult mai diversificate, ţinînd de competenţe ştiute sau bănuite.
    Toate acestea într-un roman care se impune şi prin ritmul alert al lecturii, care nu poate restrînge însă frumuseţea imaginilor, ca şi prin acea plăcere ce numai povestirea "din umbră" o poate conferi. Constantin Dram, Zogru, Convorbiri literare, aprilie, 2006
 
    Personajul principal al romanului este un spirit, Zogru, de genul celor care în poveştile din O mie şi una de nopţi stau închise sute de ani într-o sticlă. Dar este un spirit de provenienţă românească, astfel încât în compoziţia lui se regăsesc reminiscenţe ale unor reprezentări populare (unele precreştine, altele aparţinând unei mitologii creştine apocrife). Zogru este, aşadar, şi duh, şi diavol, şi vampir, şi vârcolac, câte ceva din toate. Alex Ştefănescu, Fantezie fără limite, România literară, 21 aprilie, 2006
 
 

    Puţini prozatori de azi ar putea relata cu atâta siguranţă o întâmplare imaginară, cu totul năstruşnică, lipsită de orice corespondenţă în realitate. Romanul are, în mari părţi ale lui, o strălucire stilistică prin care eclipsează cărţile de proză din noul val, scrise în general stângaci. Alex Ştefănescu, Fantezie fără limite, România literară, 21 aprilie, 2006
 

 zogru
    Acest Zogru este o făptură vecină cu silfii, cu elfii, cu spiriduşii, cu kobolzii , dacă vreţi îl înrudim cu romanul gotic, dacă vreţi îl înrudim cu romanul fantastic, cu ce înseamnă demonul în romanul rus, dacă vreţi îl legăm de romanul picaresc  (Dan C Mihăilescu, Omul care aduce cartea, Pro TV, 26 aprilie, 2006)

Zogru este un roman scris de un om îndrăgostit de lume, care ştie să-i etaleze acesteia frumuseţile. Una dintre cele mai persistente impresii după lectura cărţii este ceva din vitalismul şi prospeţimea Visului unei nopţi de vară.  Luminita Corneanu  -Revenirea la poveste, Mozaicul, anul X, nr. 5 (103), 2007
  
Finalul romanului Zogru îi iese foarte bine Doinei Ruşti: fără emfază, cu accente strunite atent; ideea dramatică a descoperirii unui mister primordial impresionează şi indică faptul că, deşi cartea părea întemeiată pe ludic, ea este de esenţă grav-metafizică.
 Gabriel Coşoveanu - Cu înţelegere despre duhuri, Revista Ramuri, nr. 9, septembrie, 2006


"La Zogru mi-a placut deîndata fiinta din centrul povestirii (care în alte timpuri ar fi putut fi definita drept „corala“), fantastica, dar, în acelasi timp, umana, prea umana chiar. M-a atras ideea unei constiinte independente care patrunde în sângele oamenilor, ale caror sentimente, pasiuni si gânduri le traieste si pe care le domina, miscându-se într un timp si spatiu sud-est danubian populat cu creaturi magice si misterioase, cu fantasme, dar în care cei mai rai monstri sunt unele fiinte omenesti. Am apreciat naturaletea cu care autoarea desface, fara s-o striveasca, „corola de minuni a lumii“, usurinta cu care ridica valul care desparte mitul de istorie, adaugând elementelor reale (evul mediu românesc, Dracula si Ienache Vacarescu, prefacerile comunismului, calitatea de no man's land cultural si moral a prezentului) pe cele fantastice (Zogru însusi, glolele si morgonii, fantasmele si diformul Achile Vintilescu), în maniera deloc didascalica, tesând o povestire intriganta, cu tonuri când picaresti, când onirice
. " (Roberto Merlo, Cultura, nr 236, 2009)



    Ambele procedee sînt reuşite, aşa cum reuşită e povestea în întregime, care prinde cititorul în chingile ei narative şi-l ţine acolo pînă la sfîrşit. Dar cred că cel mai bine îi ies Doinei Ruşti scenele de epocă medievală, scene tratate însă dintr-o curajoasă perspectivă contemporană, cu un lexic amestecat - arhaisme, dar şi comparaţii cu George Clooney, de pildă - şi permanent pigmentate cu un fel de sentimentalism ataşant, cald, cu o înţelegere melancolică a relaţiilor umane... . Luminiţa Marcu -  Doina Ruşti, pe fîşia îngustă dintre kitsch şi literatură adevărată, Suplimentul de cultură, 29 aprilie , 5 mai 2006
 
    Calităţile scriiturii Doinei Ruşti - sunt naturaleţea şi credibilitatea, dincolo de care se simte amuzamentul, daimonul parodic şi satiric-caricatural, umorul grav sau negru, dar şi tentaţia fantasticului şi fabulosului, populat de emisarii unei lumi paralele: duhuri rele (morgoni), bune (glole), gnomi şi fantasme ce bântuie văzduhul, case, lacuri ş.am.d.  Punerea în pagină scontează pe rapelul aproape telepatic între personajele de secol XV şi stricta actualitate, romanul de epocă fuzionând cu romanul tranziţiei de la totalitarism la capitalismul simulant,  de la romanul istoric şi  de moravuri la romanul de iniţiere şi educaţie sentimentală.

   
Zogru, în fond, este un picaro autohton şi anxios, o cuantă de timp ce se desprinde din bezna teratologică într-un irepresibil elan ascensional al căutării frumuseţii şi nemuririi. (Geo Vasile - Elixirul naraţiunii, în vol. Romanul sau viata. Prozatori europeni, Editura Muzeul Literaturii Române, 2007, p. 346)

 
    Procedeul coborarii miraculosului in cotidian aminteste, prin efectele sale umoristice, in primul rand de Bulgakov.
Ovidiu Verdeş, Proba celui de al doilea roman, Rev. Cuvântul, iunie 2006


 

    Prozatoarea dovedeşte un condei îndelung exersat, erudiţie, un simţ al povestirii care lipseşte autorilor contemporani şi, mai presus de toate, un stil care îi poartă amprenta inconfundabilă. Cazul său este unul special pentru că Doina Ruşti are ceva ce lipseşte celorlalţi autori contemporani, dintre care unii chiar valoroşi: autoarea are curaj. Romanul aminteşte de la primele fraze de Marquez şi iniţiază o sumă de saga complicate, adevărate labirinturi narative care fac deliciul lectorului erudit. Pe de altă parte, jocurile stilistice sofisticate trădează talentul prozatoarei, care nu caută nici o clipă să frapeze. Doina Ruşti ştie să povestească. Lucru rar dacă ne gândim la moartea poveştii şi la nenumăratele încercări de resuscitare a sa. Andreea Răsuceanu, "Zogru"- între saga marqueziană şi romanul de atmosferă, Revista Viaţa Românească, nr. 8-9, 2006
 
 
    Esenţială ni se pare această reuşită de a stăpâni o naraţiune năvalnică, infinit ramificată, de o complexitate care aminteşte de proza sud-americană. Totodată, romanul degajă un optimism deconcertant, o poftă de viaţă incredibilă. Andreea Răsuceanu, "Zogru"- între saga marqueziană şi romanul de atmosferă, Revista Viaţa Românească, nr. 8-9, 2006
 
    Zogru: poveste faina, scriitura alerta, imaginatie bogata. Unul dintre romanele adevarate, cu poveste, din literatura romana contemporana Alex Ulmanu - Evenimentul zilei, 29 sept. 2006
 
    Zogru, romanul Doinei Ruşti (Polirom. 2006) este una dintre cărţile despre care îţi vine să te pronunţi "neştiinţific'', precipitat, în sensul că aparţine acelei categorii epice care te ţine cu sufletul la gură, fără să fie policier, nici horror, nici thriller, deşi câte ceva din toate acestea se detectează în textura imbricată. Gabriel Coşoveanu - Cu înţelegere despre duhuri, Revista Ramuri, nr. 9, septembrie, 2006
 
    Umoralul Zogru nu are decât la prima vedere ceva dintr-un picaro spiritualizat, pentru că toate firele povestirii duc undeva, dincolo de registrul exploatării insesizabilului şi stocasticului. reuşita romanescă, indiscutabilă, constă în convertirea unor itemi intens cirulaţi în literatura fantastică în piese la un dosar de erou neconvenţional, ce-şi păstrează, fără să o ştie el însuşi, secretul, până într-o clipă de iulie a anului 2005.Gabriel Coşoveanu - Cu înţelegere despre duhuri, Revista Ramuri, nr. 9, septembrie, 2006


 
    Este o scriitura voluptoasa, plina de farmec, construita cu multa acuratete. Ar putea fi apropiata de proza fantastica a lui Vasile Voiculescu.
Lucian Alecsa - O noua entitate literara, Evenimentul de Botoşani, 20.oct., 2006

 
    Ambiguitatea temporală conferă atemporalitate balansului dintre prezentul prins în bune pagini de proză realistă şi istoria mitologizată. Personajul central, Zogru, definit în final drept "pulsul neştiut al lumii şi fiorul morţii" este un gen de Goa'uld symbio , spiritul indiferent la trecere manifestat în coji umane prizoniere ale temporalităţ ii care îl poartă în secvenţe de timp şi de existenţă, u n gen de înger dar şi de vampir cu o conotaţie pozitivă. (Mirela Roznoveanu)
 
     În aceeaşi măsură, remarcabil este talentul de povestitor al autoarei: de la Evul Mediu la epoca fanariotă, de la interbelic în actualitate, adecvându-şi stilul la moment şi evenimentele de relatat, Doina Ruşti spune poveşti consistente, viabile, palpabile, creează atmosferă, construieşte personaje, dă culoare locală, ştie să se focalizeze pe cutare detaliu vestimentar (un pieptar, o ie) ori să descrie o sală de ospeţe, e capabilă, în acelaşi timp, să scrie în manieră relaxată romanul României contemporane, prin destinele şi personalitatea a doar două personaje (Giulia şi Andrei Ionescu), astfel încât se poate aprecia pe bună dreptate că romanul care a rezultat din acest complicat proiect romanesc este un adevărat tur de forţă epică, o dovadă de stăpânire magistrală a propriului condei. Luminita Corneanu  -Revenirea la poveste, Mozaicul, anul X, nr. 5 (103), 2007
  
    Este, in primul rand, un merit tehnic la baza unei astfel de retete in care intra oameni simpli, figuri istorice, tot felul de personaje fantastice, povesti de dragoste, eroice, despre comunism s.a.m.d., toate apropiate intr-un joc concentric pornind dinspre un Ev Mediu romanesc spre inceputul mileniului trei. Romanul [Zogru] poate satisface toate gusturile: Pampu e in esenta sa retro, dar poate fi si un personajul “in genul lui George Clooney”, experientele pot fi si ele soft, dar pot fi si mai dure daca privim unele scene istorice sau chiar adolescenta Giuliei. Nu mai punem gustul placut al aventurii si nevoia de a ne plia privirea pe cea indiscreta a neastamparatului duh. Silviu Gongonea - Povestea duhului Zogru. Argos, 30 ianuarie, 2008
 
    Scriitoare nu doar talentata, dar si erudita, Doina Rusti foloseşte o mare diversitate de tehnici narative, dar o face .discret, firesc, deloc ostentativ (cum o faceau la începuturile lor scriitoricesti regretatii Mircea Nedelciu si Gheorghe Craciun). Finalul - placut surprinzator - este de o ironie shakespeariana.
    Carte dificil de etichetat, de o cursivitate originala, cursivitate rezultata din cioburi şi ciobulete, cerandu-i cititorului detaşare  si implicare alternative, cum mozaicul autentic cere apropierea si distantarea privitorului, pentru a analiza detaliile sau, respectiv, pentru a se delecta cu ansamblul, Zogru e de citit pe nerăsuflate. Dumitru Augustin Doman  - Avatarurile unui duh, Argeş, marie, 2008
 
    Doina Ruşti a creat un personaj delectabil, pe care îl exploatează de-a lungul întregului roman. Zogru este un insider la propriu, dar şi la figurat. E instrumentalizat pentru a se "accesa" diferitele momente şi contexte istorice şi a se recupera specificul lor, limbajele vechi, parfumul arhaic. Daniel Cristea Enache - Un vampir de treabă, România literară, 13 iunie, 2008
    
    Fabulosul, miraculosul, supranaturalul interferează cu istoria mică, la firul ierbii, inclusiv în regimul diurn. La un Pitic atoateştiutor, un Ciung ameninţător şi un Om Negru ceva mai liniştit, să adăugăm fantomele, glolele şi morgonii "cenuşii, mototoliţi şi pânditori" care se deplasează fulgerător prin aer şi stau ciorchine în jurul muritorilor. Daniel Cristea Enache - Un vampir de treabă, România literară, 13 iunie, 2008
 
    Un roman consistent şi palpitant, căruia nu vreau să-i deconspir finalul (destul să spun că e impredictibil şi... la înălţime); o apariţie cu totul insolită în peisajul literar actual. Daniel Cristea Enache - Un vampir de treabă, România literară, 13 iunie, 2008
 zogru in bulgara
Evident, ca româncă, şi Doina Ruşti este obsedată de rădăcinile sale, de originile şi identitatea poporului său şi, nu în ultimă instanţă, de identitatea proprie. Oare ce altceva poate fi povestirea sa despre atâtea destine omeneşti, umilite, dar apărând cu fermitate, într-un mod propriu, dreptul lor la viaţă şi tradiţie, dacă nu memoria pulsatorie despre strămoşi, despre trecutul în care se poate găsi cauza prezentului şi a viitorului?
Autoarea nu spune, ca Cioran, că poporul său suferă de înfrângere endemică. Nu afirmă nici că poporul său suferă de ulcer incurabil şi nu găseşte în suferinţele lui „o drama fără rost”, de care nu se interesează nimeni. Doina Ruşti povesteşte soarta unui popor care a suferit, la fel ca şi al nostru, la fel ca multe alte popoare în lume. De asemenea, ea povesteşte despre dragostea oamenilor şi iluziile lor, despre josnicia şi speranţele lor, despre credinţele lor, despre ceea ce este statornic în inima omului şi despre metamorfozele eticii omeneşti. Pentru Doina Ruşti toate acestea au importanţă, deoarece omul este văzut ca o sumă a circumstanţelor existenţiale, fie ele impuse ori arbitrare. (Bojidar Kuncev - Despre soartă în Zogru, rev. Literaturni Balkani, Sofia, 1/2009


Textul Doinei Ruşti oferă cititorului plăcerea lecturii prin construirea unui personaj simpatic care generează în valuri serii narative, prin amestecul reconfortant de locuri comune şi retratări inedite. În esenţă, povestea lui Zogru este despre variatele tentative de a fi oameni, de a ajuta şi de a manipula, de a iubi şi de a ne răzbuna. Zogru este o carte despre latura iluzorie a puterii şi despre formele înşelătoare ale libertăţii. Plăcerea metamorfozei nu îl prinde în mreje doar pe duh, ci şi cititorul trăieşte voluptatea de a fi transportat prin epoci şi minţi diferite. (Daniela Petroşel, Anale, Univ. Stefan cel Mare, Suceava, 2008)

Michael HAULICA, pe suspans.ro, noiembrie 2010
Nu e thriller, nu e politista, nu e de aventuri, nu e fantasy, nu e horror. Dar are din toate cite ceva. Cartea Doinei Rusti este un cocteil (cu tarie, aroma, stil) care multumeste – sau ar trebui s-o faca – pe toata lumea, pentru ca fiecare cititor va gasi in ea ceva pe placul lui.

Romanul lui Zogru este un soi de road movie, numai ca nu mergem cu masina din loc in loc, ci mergem cu Zogru, din om in om. Cititorul il cunoaste pe Zogru inca din prima pagina, iar anul primei lui aparitii pe pamint este 1460. Anul ultimei aparitii in roman este 2005. Iaca poveste! Zogru este un duh, o fiinta-parazit, un soi de Goa’uld (…) care intra in oameni pentru a putea trai si, in patruzeci de zile, ii seaca de puteri, uneori confundindu-se cu gazdele – citeodata chiar ii place asta! -, alteori doar folosindu-se de ele, trecind dintr-unul intr-altul ca un om care trece o balta sarind din piatra in piatra. Asa, din om in om, Zogru ajunge si el din 1460 in 2005 si Doina Rusti ne spune o sumedenie de povesti (1001?), fiecare personaj nou avind povestea lui: dramatica, comica, tragica, palpitanta sau obisnuita, dar in nici un caz banala, lipsita de interes.




Omuleţul roşu,
Ed Vremea, 2004


omuletul rosu





    "Omuletul rosu este un roman fermecator, conceput ingenios. Are mult adevar expus intr-o forma plina de umor. Are personaje memorabile, intre care misteriosul "omulet rosu". Este incarcat de un realism atroce, expunind o viziune cit se poate de veridica asupra realitatii strict contemporane, dar evadeaza in fantastic la fel de firesc precum se ridica la cer, pe cind intindea  rufe la uscat, vestita Remedios a lui Marquez. Horia Gârbea - Ziua literară, 22 ianuarie, 2005
    
    De fapt, Doina Rusti a scris cu curaj si talent un roman despre existenta intelectualului contemporan care se duce intre doua "oglinzi paralele" - o realitate directa si una perceputa prin intermediul spatiului virtual, al Internetului, unde tot mai mult navigam. Horia Gârbea - Ziua literară, 22 ianuarie, 2005
 
    ....dincolo de originalitatea temei, romanul nu s-ar putea sustine fara talentul, inteligenta si verva autoarei care transpar din plin. Horia Gârbea - Ziua literară, 22 ianuarie, 2005
 
    Între toate acestea, omuleţul roşu, alazarul, literatura, spaimele vieţii, teama de ne-dragoste. Toate povestite, unde altfel, pe un jurnal depozitat în chilia, adus pe un chat, ingenioasă manieră narativă care permite primilor cititori să deruleze un metatext de subsol, care va fi exploatat abil şi în ultimul capitol al romanului, mult mai profitabil şi mai tentant narativ decît multe alte finaluri romaneşti, din momentul în care autorii au simţit nevoia să acorde un rol privilegiat felului în care se încheie (sau nu) un roman..  Const. Dram - Vinculum vinculorum  sau lumea de/pe lînga Alazar sau nu numai despre internet şi Platon, Convorbiri literare, februarie (110), 2005
 
   Omuleţul roşu -  o carte cu adevărat seducătoare, cum am mai spus, pe alocuri strălucitoare, atît prin plăcerea imediată a lecturii, cît şi prin ironia şi sarcasmul de bună calitate ce caracterizează un discurs care nu uită, dincolo de poveste, să devoaleze "anotimpul lolitelor", să plaseze într-un adevărat insectar pe "castraţii" noii epoci, să surprindă "enorm şi monstruos", în firească descendenţă a prozei munteneşti, mai slobodă şi mai apropiată de discursul neiertător, necosmetizat pe altarul, fie el şi al unei iubiri posibile într-o lume ce se (mai reazemă pe Platon) dar comunică (tot mai mult) pe net. O carte care reprezintă, în primul, un argument solid
în favoarea ideii că romanul rămîne acelaşi gen dominator-necesar-profitabil-delectabil şi pentru o posibil nouă societate, înzestrată şi cu alte principii ale comunicării, decît cele tradiţionale." Const. Dram - Vinculum vinculorum  sau lumea de/pe lînga Alazar sau nu numai despre internet şi Platon, Convorbiri literare, februarie (110), 2005

 
    Romanul de debut al Doinei Ruşti, intenţionat ca "roman pasiv", impresionează mai ales ca roman "brut". Încă din primele paragrafe spiritul de observaţie covârşeşte epicul şi personajul principal devine nu Laura Iosa, ci societatea românească, surprinsă aici în culori care variază de la păstoasa picanterie flamandă la fragilitatea prăfoasă de insectar. Mircea Platon, Rost, februarie, 2005
 
    Nu pot decât să salut naşterea acestui tip de realism care, dacă s-ar multiplica la nivelul unei întregi generaţii, ne-ar permite să ieşim din marasm. Mircea Platon, Rost, februarie, 2005
 
    Inteligenţa, inclusiv sub forma inteligenţei artistice, i-a fost autoarei de mare folos în alegerea formulei şi, mai ales, în acoperirea acesteia în text! Un roman [Omuleţul roşu] pe care-l citeşti cu plăcerea lecturii unui roman poliţist, însă cu miză estetică reală. Ce-şi poate dori mai mult un autor? Dar un cititor?" Liviu Antonesei - Timpul, martie, 2005
 
    Unii comentatori ai Omuleţului roşu au favorizat lectura în cheia "lumilor virtuale", a Cyberlandiei, hackerilor etc. Eu prefer lectura clasică, în cheia singurătăţii feminine atinse de aripa rece a eşecului sentimental. O feminitate obsedată de actuala vogă - obraznică grotescă, impetuoasă, mercantilă - a "lolitelor" şi îngreţoşată de tot ce ţine de masculinitatea vetero-mizeră. E semnificativă aici frecvenţa contextelor: "pielea pătată, de bărbat bătrân, în mod sigur urât mirositor",  "afişele anunţau actori bătrâni, spectacole didactice", " mascul mare şi prăbuşit, mă uitam la el şi-mi venea să vomit", "bătrân pipernicit, infatuat şi în mod sigur impotent"; "doctorul Rufă, băiat ofilit, specia bou sinistru"; "ziarişti fără bani, ofiliţi de invidie, nemâncaţi, tricouri nespălate, gaşcă de rateuri"; "bărbat transpirat şi urât mirositor" . Dan C. Mihăilescu - Literatura româneasca în postceausism. II. Proza. Prezentul ca dezumanizare, cap. Realismul apocaliptic şi deriziunea, Ed. Polirom, 2006, p. 251
 
    Tot lectura clasică favorizează figura Laurei şi în relaţiile ei cu Lucian, Raluca, Rufă sau mentorul cenaclier, Castratu, relaţii care de la un punct încolo, descurajează elanurile autoscopice şi descentrează fondul confesiunii către burlescul satiric. Dan C. Mihăilescu - Literatura româneasca în postceausism. II. Proza. Prezentul ca dezumanizare, cap. Realismul apocaliptic şi deriziunea, Ed. Polirom, 2006, p. 251
 
    "Omuleţul roşu" îi apare Laurei ca o frumoasă  iluzie salvatoare ("am zis că trebuie să fii îngerul meu"), luând ulterior formă umană "fără aripi, cu trăsături regulate şi fascinante de bărbat tânăr şi ironic" şi însoţind-o permanent pe eroină în căutarea disperată a iubirii. "Domnule doctor, am 43 de ani şi m-am îndrăgostit de un bărbat tânăr, mai tânăr cu zece ani decât mine...","Am convingerea, chiar şi în pofida tuturor diagnosticelor savante, că mintea mea este întreagă şi că un om normal se poate îndrăgosti de cineva pe care nu l-a  văzut niciodată." Ioana Dragan - Bibliotecile din oglinda. Ex-libris de scriitor, Ed. All, 2007, p. 180
 
    Ceea ce  place foarte mult  în romanul Doinei Ruşti [Omuletul rosu], în afara tribulaţiilor amoroase ale Laurei şi a comentariilor acide din forum în care ghiceşti structuri mentale foarte bine conturate în alter-ego-uri ale personajelor din roman, este regăsirea unei Românii contemporane, într-o permanentă şi obositoare tranziţie, o ţară sintetizată prin tot ceea defineşte diverse pături sociale, mentalităţile cotidiene, condiţia intelectualului, a femeii în lumea bărbaţilor ori a oamenilor singuri. Ioana Dragan - Bibliotecile din oglinda. Ex-libris de scriitor, Ed. All, 2007, p. 180
 
     În fond, pentru cele mai pesimiste dintre noi, Doina Ruşti are un excelent remediu, o filozofie populară exprimată într-unul dintre savuroasele dialoguri din romanul "Omuleţul roşu" :
    " - E greu să n-ai copii, dar şi mai greu e să n-ai nici bărbat. Aveţi bărbat?
    (n.m. : Întrebarea îi  aparţine unui şofer de taxi şi îi este pusă eroinei principale)
    - Nu. N-am bărbat.
    - Asta e şi mai. Ce poate fi mai rău decât să n-ai bărbat!
    - Sunt multe chestii cu mult mai nasoale.
    - Adică? Mai rău decât să n-ai bărbat? Ce poate fi mai rău d-atât?
    - Păi, de exemplu, să ai bărbat."  

Ioana Dragan - Bibliotecile din oglinda. Ex-libris de scriitor, Ed. All, 2007, p. 180
 
 

    Romanul [Omuleţul roşu] Doinei Ruşti are elemente fantastice, fiind creat în marginea fantasticului tradiţional, îmbinat cu elemente de psihanaliză. Mara Magda Maftei- Viaţa Românească, nr 5, 2005
  
    De fapt, mult comentata problemă a adecvării/ inadecvării la real, apărută în proza ultimelor decenii, devine la Doina Ruşti una a adecvării/ inadecvării la virtual, la fascinanta lume a Internetului. Este o lume care, uneori, în loc să diminueze însingurarea oamenilor, o adânceşte, după cum aflăm din paginile acestei cărţi (povestea inadaptatului Albert, un fel de ciber-ascet).
   Aşadar, afişat ca o posibilă alternativă la real şi avându-şi geneza în proza fantastică (de factură eliadiană), imaginarul propus de Doina Ruşti suferă o evidentă înnoire de paradigmă, conectat fiind la nevoia eroinei de a-şi transcende sinele, de a se salva prin comunicare.
Tudor Negoescu- Ramuri, Nr. 5-6 (1067-1068), mai-iunie 2005
 
    Laura devine o Alice pendulând între o virtuală şi iluzorie Ţară a minunilor (alazar), plină de capcane semantice ("Trebuie să ajungeţi la Vila Rosa"), şi un dâmboviţean Bâlci al deşertăciunilor tranziţiei, ostil şi amoral. Tocmai împletirea filonului fantastic (apariţia omuleţului roşu, vederea semnelor şi descifrarea sensului lor ascuns) cu elemente ale cotidianului imund, zugrăvit cu accente ce glisează între ironie şi sarcasm, dau savoare acestei scrieri despre condiţia  intelectualului în vremuri de tranziţie. Tudor Negoescu- Ramuri, Nr. 5-6 (1067-1068), mai-iunie 2005
 
    Autoarea construieşte personaje credibile, a căror voce este cu atât mai naturală,  cu cât este mai "împinsă" spre oralitate. E cazul Laurei, al Ralucăi, al Crissinei. Ca o expresie a democraţiei mediatice de pe Net, comentatori de ocazie de pe site-ul ofbrother (iată ce înseamnă vox populi!) devin personaje ascunse în hipertextul din subsolul paginilor cărţii Doinei Ruşti, dând un spectacol al lămuririlor, de-a dreptul stupefiant, în Epilog . Tudor Negoescu- Ramuri, Nr. 5-6 (1067-1068), mai-iunie 2005,
 
    Puţin lipseşte acestui roman [Omuleţul roşu] pentru a se înscrie în seria docu-fiction-ului. Dar farmecul cărţii provine tocmai din ceea ce lipseşte: plăcerea de a plăsmui lumi imaginare, adică realităţi pe care le puteţi atinge cu mâna. Cine e omuleţul roşu? Ei bine, aţi putea fi chiar dumneavoastră! (Mircea Mihăieş, Cotidianul, 13-14 august, 2005, p. 17.)
 
    Doina Ruşti şi-a propus să scrie un roman [Omuleţul roşu] in care să dezvăluie ipocrizia contemporanilor într-o manieră care să-1 "prindă" şi să-I amuze pe cititor. Ba chiar să-1 si înfurie uneori. A reusit admirabil. Ar fi reusit si dacă si-ar fi propus mai mult. (Radu Voinescu - Sud, iulie-august, 2005)
 
    Pentru ca, daca mi-a atras atentia ceva din primul moment in acest roman [Omuleţul roşu], aceasta este forta satirica remarcabila de a portretiza viata culturala romaneasca, in tot ce are ea mai tabu. Luminita Marcu - Ziua, 12 octombrie 2005
 
    Cartea [Omuleţul roşu] Doinei Rusti face un efort interesant de constructie si fictionalizare: apare la un moment dat un personaj fantastic, o simpatica entitate care sta pe imprimanta si chiar vorbeste, un inger personal, dar si un fel de zeitate compensatorie in registru minimalist; personajul principal se misca in lumea literara reala, dar si in lumea virtuala a site-urilor autorilor nepublicati si a forumurilor care te vindeca de singuratate; personajele cu care intra in coliziune - o fata de senator, studenta la Litere, indragostita de un critic saizecist, mai multe Lolite comice care au invadat lumea culturala, barbati diversi, de la cei mai importanti social, pana la un biet redactor de radio, care cad in plasele intinse de aceste Lolite etc. - sunt bine conturate, iar cinismul si negativismul personajului narator sunt temperate de umor si auto-ironie.
    O carte care ar fi meritat premii literare si discutii mai mult decat altele (ma gandesc in special la romanul Ioanei Bradea, "Bagau", cu care are in comun atitudinea blazata a personajului principal, dar pe care il depaseste categoric in maturitatea constructiei si a stilului). Luminita Marcu - Ziua, 12 octombrie 2005

È  la stessa Doina Ruşti che l'ha creato, o forse l'ha incontrato in un momento di allucinata inspirazione, a descrivere meglio di qualsiasi critico l'effetto que fa L'omino rosso.

 Il romanzo  della rumena Doina Ruşti, il primo di cinque, pubblicato come libro d'esordio di colei che sarebbe diventata scrittrice tra le più celebrate della Romania post-comunista, si legge con esultanza. Con la testa que risuona di esclamativi e gli angoli delle labbra che tremano di una risatina difficile da trattenere. Stupefacente è il fuocco di fila di trovate di espressioni pungenti e fulminanti que l'autrice escogita per descrivere situazioni e stati d'animo della sua protagonista. (Alessandra Iadicicco. La Stampa, nr 1815, 12 mai, 2012)




doina rusti



Copyright © Doina Ruşti