Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot - Doina Ruşti Mămica la două albăstrele - Doina Ruşti Patru bărbaţi plus Aurelius - Doina Ruşti Cămaşa în carouri - Doina Ruşti Lizoanca - Doina Ruşti Fantoma din moară - Doina Ruşti Zogru - Doina Ruşti Omuleţul roşu - Doina Ruşti
Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot Mămica la două albăstrele Patru bărbaţi plus Aurelius Cămaşa în carouri Lizoanca Fantoma din moară Zogru Omuleţul roşu
România literară nr. 1-3 ianuarie 2008

Alex Stefanescu: Ce puţini scriitori
ştiu să scrie!





 
 
 

Prestigii care
nu garanteaza nimic

Editura Trei a solicitat unor autori români relativ cunoscuţi - Ştefan Agopian, Radu Aldulescu, Dan-Silviu Boerescu, Emil Brumaru, Ionuţ Chiva, Marius Chivu, Filip Florian, Matei Forian, Radu Pavel Gheo, Claudia Golea, Ioan Groşan, Florin Iaru, Cezar Paul-Bădescu, Doina Ruşti, Lucian Dan Teodorovici, Dan Sociu, Cecilia Ştefănescu - să scrie câte o povestire erotică în decurs de şase luni. A rezultat o culegere intitulată elegant Poveşti erotice româneşti ("poveşti", nu "povestiri"!), dar subintitulată nejustificat "antologie" (nu s-a făcut o selecţie de texte, ci una de autori, iar aceasta, la noi, din nefericire, nu garantează nimic).
Iniţiativa editurii, originală şi generoasă (chiar dacă ceea ce a rezultat dezamăgeşte), poate fi considerată şi un experiment revelator: ea evidenţiază, pentru un critic literar, gradul de profesionalism al scriitorilor de azi cu pretenţii (şi, eventual, pentru un sexolog sau un psihanalist, imaginarul erotic al unor oameni ipotetic cultivaţi).
Parcurgând sumarul, eşti tentat să crezi că ţi s-a oferit, de sărbători, o carte scrisă bine, pe o temă care îi interesează pe toţi (chiar şi pe cei care nu recunosc aceasta). Numele autorilor te face să te simţi în siguranţă: li s-au consacrat, de-a lungul anilor, sute de articole de critică literară elogioase, au apărut la televizor, li s-au tradus diverse scrieri, au obţinut premii ale Uniunii Scriitorilor, unele cărţi le-au fost ecranizate, sunt menţionaţi în dicţionare, sinteze critice şi, unii, chiar în manualele şcolare etc. Poate - îţi spui cu înţelegere - n-au fost toţi la fel de inspiraţi când şi-au compus textele solicitate de editură (nu poţi să fii inspirat la comandă), dar, fără îndoială, le-au confecţionat impecabil, fiind profesionişti ai scrisului.
Iluzie! Numai unele dintre "poveştile erotice" din carte sunt scrise bine (sau aproape bine). Cele mai multe sunt improvizaţii amatoristice, dezlânate ori confuze, cu multă vorbărie şi cu o desfăşurare de prost-gust de mare anvergură (mai indecentă decât exhibarea zonelor intime ale corpului omenesc). Se întâmplă ceea ce se întâmplă şi când recurgi la serviciile altor "profesionişti" de la noi, instalatori, medici, constructori, croitori ş.a.m.d.: constaţi că mulţi dintre ei nu-şi cunosc meseria şi că şi-o fac de mântuială, deşi nu renunţă pentru nimic în lume la morga de specialişti.
 

Realism ieftin, metafizica ieftina

Povestirea lui Ştefan Agopian are un titlu de un teribilism căutat, amintind de acela al bătrânilor cu început de chelie care îşi leagă părul într-o coadă şi îşi pun un cercel într-o ureche: Oglinzi, pizdă şi azotat de argint. Autorul povesteşte la persoana întâi, într-o proză care pare memorialistică, cum în 1968, fiind student la Facultatea de Chimie, a refuzat să se culce cu o fostă iubită a lui din copilărie. Ideea este ingenioasă (să faci din respingerea iniţiavei sexuale a unei femei subiectul unei "poveşti erotice"), dar este înecată în optsprezece pagini de "amintiri" lălăite, scrise într-un stil golănesc-licenţios: "Cu banii furaţi la de taică-meu, buna mea mamă cumpărase o bucată de teren în Andronache, în spatele spitalului Fundeni şi acum încerca să-l convingă, cu ajutorul pizdei, pe vecinul nostru Dragomir că o partidă de futut e mai valoroasă (sau măcar la fel de valoroasă) decât munca lui de a construi o casă de paiantă."; "Ea fusese măritată prima oară la şaisprezece ani, aşa că se putea presupune că la unsprezece nu dăduse încă cu nasul de pulă, deşi eu n-aş băga mâna în foc pentru asta."; "...eram nişte labagii hotărâţi să dăm peste pizdele adevărate, dar până atunci cei mai mulţi dintre colegii mei se antrenau să intre la puşcărie" etc.
Radu Aldulescu figurează în volum cu povestirea Vânătoarea de îngeri, care seamănă însă mai curând cu un fragment de roman decât cu o povestire. Pe parcursul a două treimi din acest text sunt relatate, din perspectiva unei femei simple, într-un limbaj rudimentar, secvenţe din viaţa unui boier de viţă veche, Iancu Pipidi Frăsineanu: "Avea el boala curvăsăritului pe coclauri fătălică, da' vezi bine că şi p-aia a vânatului de mistreţi călare, de la care i s-a tras pân' la urmă..." Sunt evocate numeroasele "Pipiline" din viaţa lui Pipidi, "şi rudărese, şi nerudărese, şi vădane şi măritate şi fete mari", într-un mod ceţos şi plicticos. Episodul erotic propriu-zis apare abia la sfârşit şi îl are ca protagonist pe un neidentificabil Robert care face amor, simultan, cu două surori, Doina şi Lenţica. Autorul, cunoscut şi apreciat pentru realismul brutal al prozei sale, încearcă de data aceasta, fără vocaţie şi, drept urmare, fără succes, să mitologizeze scena de sex în grup: "Se descolăcea şi iarăşi se încolăcea ghemul celor trei trupuri şciudat ghem acela care se face colac! n.n.ţ, contopindu-se în pulsul imemorial al năruirii şi devenirii şi-n ritmul neîncetatei istoviri şi al odihnei fără sfârşit, formând o inimă imensă irigând cu sângele ei nemărginirea spaţiului şi timpului ce traversa chipul Lenţicăi, răstignită cu braţele în lături între picioarele Doinei şi simţin­du-se pătrunsă dintr-un singur zvâcnet prelung urcând din rădăcina crucii trupului ei într-o contorsionare de oase şi tendoane ce încă debiliza instalaţia electrică şi făcea să trepideze tavanul şi pereţii."
Ar fi bine ca Radu Aldulescu să părăsească această retorică grandilocventă şi această metafizică ieftină şi să se întoarcă la modul lui de a scrie.

Erotism difuz şi confuz

Povestirea erotică a lui Dan-Silviu Boerescu, Lacrima lui Ovidiu, este povestire, dar nu este erotică. Ea se bazează pe alternarea a două planuri epice - participarea unui scriitor român de patruzeci de ani (probabil Dan-Silviu Boerescu însuşi, dar nu este elegant să facem presupuneri) la un congres în Mexic, la Huatulco, în Mexic, şi experienţa trăită de Ovidiu ca exilat, la Tomis, în urmă cu două milenii. Trecând de la un plan la altul, autorul sugerează, inteligent, că şi personajul contemporan cu noi a avut, la Huatulco, sentimentul exilului. Dar el nu respectă regula jocului, aceea de a oferi cititorilor o povestire erotică. Există, în unele pasaje, un erotism difuz, cum este acela în care câteva femei dace îi oferă poetului latin un aliment necunoscut pentru el - brânză: "Mi-au oferit un boţ de brânză proaspătă, cu gesturi lascive ce-mi păreau studiate, purtân­du-se de parcă ar fi adus ofrandă unui zeu care urma să le posede. ş...ţ (Aş fi vrut să scriu despre asta, dar prietenii mei romani m-ar fi luat în râs, amintindu-mi de banchetele sofisticate de odinioară, când platourile cu limbi de ciocârlie sau vaca umplută cu porc umplut cu gîscă umplută cu raţă umplută cu pui umplut cu trufe erau banalităţi pe mesele noastre.) Am acceptat bucăţica de brânză şi, surprinzân­du-mă încă o dată pe mine însumi, chiar mi-a plăcut. De atunci, sclava îmi aduce zilnic, înfăşurată în şorţul ei mizerabil, o bucată consistentă, pe care o devorez cu patima cu care aş muşca din sânii plini ai femeii."
Ironia subţire a lui Dan-Silviu Boerescu, ideea lui excentrică de a imagina o "pupa russa" culinară au farmecul lor, însă mărturisirea lui Ovidiu că muşca dintr-o bucată de brânză cu pasiunea cu care ar fi muşcat din sânul unei femei nu ţine loc de povestire erotică.
Dezamăgitoare este şi "povestirea" ultratalentatului poet Emil Brumaru, al cărui erotism ritualizat din atâtea şi atâtea poeme ale sale nu are egal în literatura română. Iată însă că, în ipostaza de prozator, Emil Brumaru se lasă în voia unei gândiri asociative care îl duce oriunde şi nicăieri, reuşind doar din când în când să capteze atenţia cititorului. Textul său din volumul Poveşti erotice româneşti, intitulat Uite ce flexibilă sunt, băi!, este, de fapt, un poem împrăştiat, în care formulările expresive plutesc ca nuferii pe apa stătută a unui monolog interminabil: "Şi-apoi... fiindcă se iveşte şi ziua aia în calendare... ea, la telefon, la trilifon, anunţându-mă că nu vine... I am sorry, a râs curvistic... Şi afară era o dimineaţă spre ploaie... I am sorry... Ce simplu părea! Îi era lene... clocea între cerşafuri... Eram la concurenţă cu un film buuuuun, da'buuuuun, băi! Şi mi s-a părut că foaia se înnegreşte, nu mai distingeam literele, spaţiile dintre ele deveniseră întunecate, negru-uniform... copacii intraseră, rămuroşi, foşnitori, aiuriţi, jeluitori, patetici, cu crengile desfăcute disperat a rugăciune... se clătinau în odaie... se văitau degeaba, parcă asmuţiţi de tristeţea mea... mă îndemnau să uit, să uit... da'până când să tot uit? Doar uitam eu, într-o doară, atâtea chestii ce nu-mi conveneau... mi se acrise de atâta memorie ştearsă cu guma... rabla mea de memorie... s-o freci într-una cu glaspapir, cu şmirghel, s-o netezeşti, s-o pileşti răbdător, îngăduitor... să capeţi, să depozitezi numai amintiri pastelate, flou... aşa... nouraşi lila de abnegaţie amoroasă... mda... fraza se lăţea fără sens..." etc. etc.
Chiar că fraza se lăţea fără sens!
 
 

Naraţiune rudimentara, naraţiune rafinata

Povestirea lui Ionuţ Chiva - Meschinărie - , scrisă la persoana întâi şi, din când în când, la a doua (dar tot cu sens de persoana întâi), cuprinde tribulaţiile amoroase ale unui tânăr care o urmăreşte pe o oarecare Ema şi o posedă într-un WC, pentru ca ulterior să se mai acupleze de câteva ori cu ea (pe malul unui lac, într-o maşină etc.). Istoria se termină prost pentru că Ema are un logodnic care îl bate pe intrus, ajutat de... femeie. Infantilismul întregii invenţii epice, stilul şleampăt, reprezentarea simplistă (ca o "pompare"!) a actului sexual îl descalifică pe autor. Unele pasaje par desprinse din naraţiunile rudimentare publicate în revistele porno: "Trăgând-o de păr ai forţat-o să se lase mai pe spate pe capotă şi ea s-a sprijinit în coate şi şi-a desfăcut picioarele mai mult. I-ai băgat un deget, apoi l-ai scos şi ai întins zeama obţinută. Părul de acolo era lins şi cumva aspru. Avea un clitoris mândru."
Un text scris bine, de la primul până la ultimul cuvânt, este acela al lui Marius Chivu, Amfiteatrul la amiază. Autorul îl aduce în prim-plan pe un tânăr seminarist de franceză care, aşezat la catedră, într-un amfiteatru, le supraveghează pe studentele absorbite de scrierea unei lucrări (trebuie să opteze între două personaje ale lui Racine, Andromaca şi Hermiona, şi să-şi explice preferinţa). Seminaristul le priveşte pătrunzător şi încearcă să ghicească, în sinea lui, ce va scrie fiecare dintre ele. Este o ocazie de a le portretiza (iar portretele, realizate cu fineţe şi cu o jubilaţie de competent spectator al comediei existenţei, sunt admirabile). La un moment dat privirea omului de la catedră cade asupra unei fete roşcate, cu dreadlock, care îl tulbură. În timp ce ea stă aplecată asupra lucrării, bărbatul îşi imaginează că o mângâie şi o sărută: "Îşi trecu în fugă buzele peste colecţia de cercei şi răceala lor îi plăcu. Apoi îşi întinse vârful limbii de-a lungul marginilor buzelor ei şi se opri în colţul gurii unde puful fin mai păstra un gust dulceag, poate de la croissant-ul cu ciocolată sau de la Twix-ul sau de la guma mestecată înainte de examen... Când ea îşi ridică pentru o clipă ochii de pe lucrare, seminaristul privi lung prin ea până la colegele din spate. Apoi îşi continuă nestingherit tandreţea." Este de efect această scurtă întrerupere, acest joc al privirilor celor doi "parteneri", dintre care numai unul ştie că face dragoste cu celălalt. Explorarea erotică imaginară a studentei continuă, până la consumarea completă a actului sexual, ritualizat în manieră orientală. Fata iubită astfel, cu ardoare, ignoră ceea ce se petrece în mintea seminaristului, iar când îşi predă - ultima - lucrarea, îi zîmbeşte "scurt, uşor stânjenită de întârziere", îi întinde foile şi îi spune doar atât. "La revedere". Este un final spectaculos prin evidenţierea totalei neparticipări a tinerei la o ficţiune în care jucase rolul principal.

Poeme în proza

Vrăjitoriile din insula Sylt de Filip Florian este mai curând un poem în proză decât o povestire. Într-un stil elegant şi fastuos, folosindu-şi cu artă remarcabila capacitate de a visa, autorul descrie adierea de erotism care cuprinde un ţinut dintr-o ţară nordică. Într-o noapte de aprilie, statuile verzi, înalte de cinci-şase metri, din faţa unei gări se ridică în văzduh şi zboară spre miazăzi, pentru a ateriza în cele din urmă printre focile de pe o limbă de nisip de pe ţărmul Mării Nordului. Acolo ies din încremenirea lor de statui şi fac dragoste, descoperindu-şi reciproc, cu o naivitate plină de graţie, "locuri aţâţătoare şi călduţe pe trupurile lor din bronz". Un alt episod îl are ca protagonist pe un bărbat cărunt, "trecut de şaizeci şi cinci de ani, poate de şaptezeci"; el obişnuieşte să cutreiere ţărmul Mării Nordului însoţit de o fetiţă şi înzestrat cu o lunetă cu care cercetează stolurile de păsări aflate în zbor. La un moment dat descoperă pe cer imaginea unei femei goale. "Când fetiţa - continuă prozatorul - l-a tras de poalele hainei cadrilate, ochii lui erau atinşi de o bucurie lichidă. Fetiţa i-a arătat şliţul pantalonilor, bombat, foarte bombat, şi l-a întrebat dacă o pasăre knutt s-a ascuns înăuntru."
Povestirea lui Matei Florian, Fete pentru Ioachim, începe cu trezirea din somn a unui bărbat de treizeci şi ceva de ani, îmbătrânit prematur, care tocmai a avut un vis erotic, pus de autor, în mod subtil, în legătură cu electricitatea din atmosferă. Este vorba, de fapt, tot de un poem în proză, de data aceasta meteorologico-erotic (asistăm, la un moment dat, la o orgie a norilor!). Frumos, dar dezamăgitor pentru cine era pregătit să citească o povestire erotică propriu-zisă!

Folclor citadin şi exotism

Radu Pavel Gheo exploatează, probabil, folclorul citadin povestind, în Dirigintele, cum un profesor de liceu, Adrian Toma, se culcă întâi cu mama unei eleve şi apoi cu eleva însăşi. Un element inedit (dar de prost-gust) îl constituie faptul că mama elevei are un picior amputat. Autorul nu reuşeşte să vadă decât implicaţiile acestei infirmităţi în mecanica actului sexual (într-un similar funcţionează imaginaţia soldaţilor care noaptea, în dormitoarele cu lumina stinsă, vorbesc despre cum se poate face amor cu o femeie fără picioare, cu o cocoşată, cu o moartă etc.): "Împinse cu o mână într-o parte coapsa stângă a iubitei şi cu cealaltă mână ciotul cărnos din stânga lui, îşi înfundă gura acolo, jos, sorbind cu îndârjire seva acrişoară ce se înfiripa pe carnea mătăsoasă şi rozalie, iar când nu mai putu să rabde, îşi descheie pantalonii şi şi-i trase grăbit, cu tot cu chiloţi." La fel de simplist este imaginată scena seducerii elevei: "Profesorul îi descheie cămaşa şi îi dezgoli pieptul slab, cu dungile coastelor reliefate pe piept şi sânii albi, cu sfârcuri mici, ca nişte măciulii de mac." Parcă ar fi vorba de o păpuşă gonflabilă şi nu de un om. În sfârşit, tot Radu Pavel Gheo transcrie, cu încântare, câteva parodii de un umor forţat atribuite personajului său: "Dormea adânc pulocul meu de plumb/ Sub floci de plumb şi funerar veşmânt,/ Stam singur în sacou şi era vânt/ Şi-mi flutura testiculul de plumb." Ultimele două versuri au un anumit haz, dar primele două sunt penibile.
Asemenea lui Radu Aldulescu, Claudia Golea a oferit editurii pentru antologia de "poveşti erotice" ceva care seamănă mai curând cu un fragment de roman, decât cu o proză scurtă. Ca şi în romanele sale Planeta Tokyo, 1998 şi Vară în Siam, 2004, în acest text de treizeci şi două de pagini, intitulat Sanctuar, ea creează, într-un stil dezinvolt, o atmosferă de erotism exotic (amintind de filmele din seria Emanuelle), povestind la persoana întâi aventurile unei fete dezmăţate în Thailanda. Ceea ce place este aplombul acestui personaj-narator, în care putem vedea (cu bunăvoinţă) o ştrengăriţă simpatică sau (fără bunăvoinţă) o depravată cinică:"Cât despre Charles, el nu era un homo, ci doar şi-o sugea şi el cu alţi tipi aşa cum o face orice brit care se respectă."; "Mă uitam la penisul care se aventurase în lumea din afară şi mă gândeam la ce curios era de fapt să ai organele genitale în exterior, expuse intemperiilor." etc.

O falsa apologie a frivolitaţii

Cea mai valoroasă povestire din volum, Domnişoara Bovary, îi aparţine, cum era de prevăzut, lui Ioan Groşan. Prozatorul are o extraodinar de profundă înţelegere a existenţei omeneşti. Totul îl interesează, dar nimic nu-l miră. El cuprinde în mintea lui clară, ca într-o oglindă veneţiană, întreaga complexitate a naturii umane, cu sublimul şi josnicia ei, cu consecvenţa şi proteismul care îi sunt caracteristice. Cu un ochi râde şi cu altul plânge.
Domnişoara Bovary este o falsă apologie a frivolităţii, o povestire carnavalescă cu final tragic (ca D'ale carnavalului în viziunea lui Lucian Pintilie). Autorul evocă zilele de veselie utecistă şi de alcoolizare neîntreruptă petrecute de un tânăr scriitor la mare, unde participă ca autor de scenarii de jocuri şi concursuri la Serbările Mării şi Tinereţii, organizate sub egida libertinului Nicu Ceauşescu. Încă de la primele fraze, se remarcă modul eficient şi expresiv de a folosi cuvintele, specific unui mare prozator:
"... îşi puse un tricou, îşi trase bermudele, luă de pe noptieră ţigările, bricheta şi pe Doamna Bovary care zăcea acolo în şpagat de vreo trei zile şi coborî în holul pustiu al hotelului Forum."
Stilul activistic (în esenţa lui bătrânicios) de organizare a unor manifestări tinereşti este descris cu o artă de comediograf şi cu o capacitate de a identifica fără greş kitsch-ul comunist. Ioan Groşan observă, aparent nepăsător, dar,de fapt, oripilat straturile de nesimţire depuse pe sufletul unui scriitor cândva sensibil, sub influenţa cinismului ieftin al "băieţilor deştepţi" în mijlocul cărora trăieşte. Asemenea lor, el organizează un concurs de frumuseţe în aşa fel încât să poată obţine favorurile sexuale ale unor concurente, interesat îndeosebi de o fată mai puţin sexy, sfioasă, pe care o determină în cele din urmă să vină în camera lui de hotel. Fata se dovedeşte însă a fi propria lui fiică, fruct al unei aventuri amoroase pe care el a avut-o cândva într-un sat şi pe care a uitat-o de mult. Mama copilului din flori a suferit imens pentru că scriitorul, cu ani în urmă, n-a răspuns apelurilor ei disperate, iar fetiţa însăşi a crescut chinuită de dor, cu gândul la un tată legendar, pe care voia, mai mult decât orice pe lume, să-l cunoască. Acum, cunoscându-l, îl părăseşte dezgustată, pentru totdeauna. Întâmplarea îl trezeşte pentru o clipă pe scriitor din somnul lui moral.
Blazare, umor, cinism
Florin Iaru, fermecătorul poet de altădată, ni se înfăţişează acum ca un autor neglijent şi blazat. Textul său din antologia Poveşti erotice româneşti, intitulat Poveşti care nu duc nicăieri, plin de digresiuni inutile, de teribilisme practicate fără entuziasm şi de cugetări acre ("femeia celuilalt, futută, nu are calităţile adulmecate de la distanţă") este scris din perspectiva unui bărbat în vârstă care îşi aminteşte o întâmplare de pe vremea când se apropia de patruzeci de ani. El şi încă patru foşti colegi ai săi de liceu obişnuiau pe atunci să organizeze un fel de orgii (cu alcool mult şi strip-tease) la un restaurant din parcul Herăstrău. Întâlnirea pe care şi-o aduce aminte s-a terminat prost, întrucât participanţii s-au declarat profund nemulţumiţi de femeile care le-au fost puse la dispoziţie (personajului-narator, de exemplu, i s-a repartizat o fiinţă dubioasă, mai mult bărbat decât femeie: "Roşcata mea nu era roşcată, tocmai îşi scosese peruca şi se demachia grăbită. Cum stătea cu picioarele uşor desfăcute, se vedea atârnându-i un penis subţirel ca un viermişor."). După eşecul petrecerii, Novac ("căsătorit cu cea mai frumoasă fată din liceu - Diana") îi povesteşte... povestitorului o experienţă devastatoare trăită de el în ultima vreme: nemaisimţindu-se atras de frumoasa Diana, a căzut în mrejele unei femei de proastă condiţie, care l-a exploatat şi l-a pus în situaţii descalificante. Plăcerea lui masochistă de a se lăsa antrenat într-o aventură promiscuă aduce aminte de atracţia resimţită de doctorul Minda, din Îngerul de gips, faţă de vulgara Mia Fabian, dar nu are nici pe departe dramatismul şi fiorul metafizic care fac de neuitat romanul lui Nicolae Breban. Este vorba, mai degrabă, de o istorioară deocheată de genul celor pe care şi le spun bărbaţii la restaurant.
Cezar Paul-Bădescu povesteşte, cu umor, în Think globally, fuck locally, despre cum încearcă (şi eşuează) un tânăr neamţ de 16 ani, Thomas, să scape de virginitate. El se documentează asupra bordelurilor existente, îşi alege unul şi trece la acţiune: "Făcu un duş, îşi puse cei mai faini chiloţi pe care-i avea, asortă şosetele cu tricoul, îşi trase blugii cei noi şi se sui pe bicicletă." Iată însă că profesionista care se ocupă de el, sigură pe ea, expeditivă, îl inhibă:
"Thomas se dezbrăcă precipitat, în timp ce ea-l privea, şi rămase şi el în chiloţi.
- Păi şi cu ăia ce faci? Hai, dă-ţi-i jos şi vino aici în pat!
El simţi că i se strânge inima, dar îi dădu jos. Cu ocazia asta, constată că nu inima i se strânsese, ci puţulica - biata de ea se înghesuise speriată şi se făcuse cât un dop."
Într-un alt episod, din aceeaşi povestire, este adus în prim-plan un spaniol, Alberto, rămas văduv, care, din dorinţa de a-şi găsi o parteneră, participă la o întrunire organizată în acest scop. Acolo, din cauza proastei iluminări a ringului de dans, se alege cu o femeie în vârstă, Felipa, pe care totuşi o invită acasă la el. Doamna îşi ia cu ea şi câinele, Pedro. În timp ce Alberto face amor cu ea, extaziat, simte deodată limba caldă şi catifelată a câinelui lingându-i o talpă, ceea ce strică momentul (dar îi amuză pe cititori).
Ultimul episod, rezervat României, cuprinde o scenă de amor între câini vagabonzi, petrecută în Parcul Izvor. Autorul îşi pune din nou în valoare simţul comediei. Căţeaua asediată îndelung de mai mulţi masculi îl lasă, în cele din urmă, pe cel mai viguros să se suie pe ea, dar nici lui nu i se dăruieşte de la început: "Acum, e-adevărat că nu a ridicat coada din prima şi l-a mai lăsat să se chinuie puţin. Săracu' dădea din fund degeaba şi împungea doar aerul cu săbiuţa lui roşie, scoasă la datorie. Lasă-l să se chinuie, c-aşa-i regula! Nu poţi avea ce-i bun fără nici un efort..." Scena se complică în continuare, autorul parodiind momentele de sex în grup din filmele porno.
Povestirea, cu totul, se remarcă prin umor (dar şi printr-o stranie răceală - dusă până la cinism - a autorului faţă de ideea de dragoste). La o nouă tipărire a povestirii, ar fi bine ca el să renunţe la folosirea unor cuvinte argotice ("fofoloancă", "ştangă" etc.) inadecvate la intelectualismul (fie şi discret) al textului.

Literatura şi maculatura

Câteva pagini de literatură bună ne oferă Doina Ruşti, care, ca şi Ioan Groşan, este o scriitoare autentică, nu o improvizatoare de texte licenţioase, cum sunt mulţi dintre autorii incluşi în antologie. Povestirea sa, }âţe, înregistrează momentul în care o fetiţă, Sabina, trăieşte primul ei fior erotic. Totul se petrece în aglomeraţia capitalei, în vecinătatea unor blocuri, şi anume în mijlocul bulevardului Mihai Bravu, unde mai mulţi muncitori de la spaţii verzi plantează flori. Unul dintre ei o convinge pe fetiţă să-l ajute, creând un tulburător, pentru ea, moment de intimitate: "În scurt timp stăteau amândoi aplecaţi peste stratul de pământ şi sădeau plantele gata înflorite în gropile mici, făcute cu un băţ cât un creion. Se uita la mâinile lui agile şi terfelite cum înfig bastonaşul de lemn în inima pământului, apoi ea îi dădea o plantă din lădiţa de plastic..." Apropierea are un punct culminant: "Apoi se întâmplase atingerea de foc. Bărbatul nu mai avusese răbdare ca ea să-i dea o nouă plantă, ci întinsese pe neaşteptate braţul spre lădiţa de plastic, iar în drumul lui îşi lovise dosul palmei de sânul ei îmbujorat. Fusese o atingere fulgerătoare, aproape de nesesizat, dar care îi electrocutase creierul..." În scurtă vreme, bărbatul o invită în baraca din apropiere, unde Sabina îi ia mâna şi i-o conduce ea însăşi la sân: "Ea îi strânsese între degete mâna caldă şi o trăsese puţin mai jos, privindu-l şi umflându-şi la refuz pieptul devastat. În cele din urmă, el îşi lăsase palma peste ghemuşorul moale, şi îl strânsese cu doar două degete. Era ca un animal turbat care îşi dorea să moară, iar Ginel îi simţea dorinţa prin vârfurile degetelor lui, care se încleştaseră ceva mai strâns pe umflătura vie de sub rochia de mătase."
Folosindu-se de observaţii psihologice subtile şi de un mod original de a reprezenta intimitatea erotică în mijlocul aglomeraţiei unui mare oraş, Doina Ruşti reuşeşte să creeze o atmosferă mai "fierbinte" decât cei care descriu orgii.
La descrierea unor orgii recurge, printre alţii, delicatul poet Dan Sociu, metamorfozat în cronicarul vulgar şi surescitat al unor dezmăţuri în grup. Povestirea sa, Sâmbătă seara, nu diferă prea mult, ca nivel intelectual şi valoare literară, de inscripţiile de pe pereţii WC-urilor publice; "Eram aşa, când Radu a început să urle: Ana-n pula mea, pe covor, eu, într-un genunchi, ca un catolic, Mona, pe dedesubt, lingându-mă, Sabina, trei degete-n pizda Monei, Mona crăcănată până la refuz, oasele pârâindu-i, Dora, încolăcită în jurul cracilor ei lungi, sugându-i degetele de la picioare, doi tipi pe care nu-i mai văzusem în viaţa mea, dar cu pule uriaşe, masturbându-se la câţiva centimetri deasupra capului Dorei, Piki, învârtindu-se agitat în jurul nostru, frecându-şi blăniţa de toată lumea, Marian, în celălalt capăt al camerei, sugându-i-o lui Radu, Radu, întins pe spate, pe canapea, cu bandajele înmuiate în pizda Luizei, care privea concentrată un colţ al sălii, unde instalase Sabina una dintre camerele video."

Când autorul uita de cititor

Povestirea Ceciliei Ştefănescu, Cuprinsă de somn şi încă neadormită, o prezintă pe o fetiţă de opt ani care pătrunde în casa unor vecini şi se aruncă asupra unui domn, Panait, care stă întins în pat: "Într-un acces de panică, s-a aruncat asupra lui şi şi-a lipit gura de gura lui, încercând să-şi strecoare limba mică înăuntru." Faptul este neverosimil, şi neverosimil va rămâne chiar dacă s-ar aduce dovezi că s-a petrecut cu adevărat. Mai plauzibile sunt pasajele din care aflăm că fetiţa îndrăgostită de vecinul ei "cu părul grizonant tuns periuţă" se bucură la auzul veştii că el a rămas văduv: "Mai târziu în aceeaşi zi, a înţeles din şoaptele părinţilor, care străbăteau pereţii de jos până la ea, că mama lui Radu murise noaptea trecută, în spital. Iar el era liber. Bucuria a gâtuit-o. Era sigură că rugăminţile ei fuseseră ascultate şi că acum nimic nu se mai putea împotrivi iubirii." Textul ar avea de câştigat dacă ar fi rescris mai clar, unele pasaje fiind în varianta actuală nebuloase ("După ce se chinuise preţ de o jumătate de oră să adoarmă, a deschis ochii şi a început să se obişnuiască, încetul cu încetul, cu lumina filtrată care pătrunsese pe la colţurile aşternutului şi care dădea coconului ei nou format un aspect de pulpă de portocală" etc.)
Lucian Dan Teodorovici, un prozator experimentat, evocă, în Despărţirea de barză şi alte hălăduieli erotice prin copilăria proprie, momentul în care a aflat, de la vărul său, cum sunt aduşi copiii pe lume. Absorbit de plăcerea de a retrăi secvenţe din copilărie, el "vorbeşte" excesiv, râde, se înduioşează, îi maimuţăreşte pe prietenii lui de demult, fără să-şi dea seama că în tot acest timp cititorul se plictiseşte. Situaţiile descrise de autor sunt banale şi numai faptul că le-a trăit el îl face să creadă că au importanţă:
"- Zi, mă, deşteptule, cum ies copiii? ş...ţ
- Păi... ies... nu pot să-şi spun... Ies aşa... nu ştiu cum să-ţi zic... că le vine. Ies şi gata.
Hohote, scălâmbăieli, prostule, tâmpitule, Doamne, pe ce lume trăieşti?, ha, ha, ha, hi, hi, hi, copiii ies pe-aici, dacă vrei să ştii, caraghiosule. Prin pantaloni, mai exact, prin încheietura pantalonilor - asta îmi arată vărul meu. Copiii ies prin încheietura de la pantaloni! Sau...?
- Prin puţă?
- Prin puţă, fraiere. Da' nu prin a ta, prin a fetei" etc.
Ceva similar se întâmplă când cineva povesteşte amintiri din armată. Povestitorul se lasă cu plăcere în voia aducerilor aminte, uitând să mai verifice dacă istorisirea sa interesează pe cei din jur.
*
Inegal ca valoare, marcat, în mai mare măsură decât ne-am fi aşteptat, de neseriozitate, diletantism şi prost-gust, de lipsa de miză artistică, volumul Poveşti erotice româneşti dove­deş­te că mulţi dintre scriitorii români de azi lăudaţi, premiaţi, traduşi, ecranizaţi etc. nu prea ştiu să scrie.
O surpriză neplăcută o constituie şi modul chinuit, grotesc, uneori morbid în care este reprezentată în majoritatea textelor sexualitatea. Poate că editura ar fi trebuit să le pună autorilor la dispoziţie bani pentru o mai bună documentare în domeniu.

Copyright © Doina Ruşti