Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot - Doina Ruşti Mămica la două albăstrele - Doina Ruşti Patru bărbaţi plus Aurelius - Doina Ruşti Cămaşa în carouri - Doina Ruşti Lizoanca - Doina Ruşti Fantoma din moară - Doina Ruşti Zogru - Doina Ruşti Omuleţul roşu - Doina Ruşti
Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot Mămica la două albăstrele Patru bărbaţi plus Aurelius Cămaşa în carouri Lizoanca Fantoma din moară Zogru Omuleţul roşu
Cum este să lucrezi la o televiziune din Germania

MIHAI ROŞIORU, absolvent, Jurnalism

20 septembrie 2004

Sunt la un Net Cafe acum, inca nu am acces la un PC, dar sper ca de maine asta se va schimba. Am ajuns bine, totul e ok, am colegi draguti din nordul Finlandei pana in Sicilia si ne intelegem de minune in vreo patru limbi. De maine incep lucrul la TV. Ieri am fost la Muenster iar peste vreo doua saptamani merg la Amsterdam. Iana si Simi, eu zic ca merita sa incercati sa faceti treaba asta. Chiar functioneaza!

27 septembrie, 2004
Asdar mi-am luat
zborul de la Buc in circumstantele destul de placute: eram happy pt ca zburam cu excedent de 10
kile de bagaje fara sa platesc. La Immigration am zis buna ziua si apoi rapid AM VIZA asa ca nu a
fost nimic, apoi m-au luat cei de la security la gadilat apoi in avion.... Uau, ce misto, ce avion, micut
si tare de tot. Nu a zgaltait mai de loc, doar la München a facut cateva fonflee si apoi a aterizat. La
München la Immigration am zbierat ca am viza, nici o problema, apoi m-am dus si m-am plimbat
prin magazine. Al doilea avion a fost si mai misto, mic de tot si cu elice. Parca am zburat ca intr-un
film documentar despre jungla amazoniana, se vedeau elicile pe geam rotindu-se. Foarte misto. Imi
place sa zbor. La Münster m-a asteptat Pawel, polonez, ex voluntar, a preferat sa-si puna aici
pirostriile decat sa se mai intoarca in patria muma. Era impreuna cu nevasta-sa si cu copilul, de
vreo doi ani. M-a dus direct la Ibbenbüren, la Wohnheim. Camin suna foarte nasol pe romaneste,
dar daca il traduci pe nemteste inseamna hotel de doua stele, si nu am de gand sa mai comentez
prea mult asupra acestui aspect: curatenie strasnica, apa calda 24 h din 24, bucatarie utilata din
greu, etc etc. Grozavesti, mori de ciuda ca 'mneata nu o sa arati in vecii vecilor amin asa. Pawel
mi-a dat cheile si mi-a indicat lucrurile esentiale prin camin, nu mai era nimeni, pentru ca nu venisera
toti de prin tarile lor. Mi-am aranjat calabalacul, am facut un dus si m-am culcat, ca eram facut praf
de atata stres. In camera am gasit un plic cu banii pe prima luna si abonamentul pe un an pe toate
liinile de autobuz din regiunea Steinfurt. Iubesc nemtii cand dau banii la timp. A doua zi ma
intoxicasem deja cu oxigen nemtesc... Am iesit prin oras, cam plictisitor, nu-i mare lucru de facut
(ah, Berlin, ce departe esti!) dar foarte misto, curat, tot tacamul. Am mers la un shop Vodafone si
mi-am luat o cartela SIM cu nr de Jermanica si asa am trecut la concurenta, adio Orange, ne
vedem in Romania. La pranz a venit Ulrike, de la organizatia coordonatoare ca sa ne cunoasca pe
toti si ca sa ne cunoastem intre noi, asa ca ne-am adunat cu totii in bucatarie, care a devenit astfel
agora caminului. Asdar, colegii mei: Federica Italiano (Italia), Jonathan Cosaert (Franta), Milda
Krasikova (Lituania), Teresia Milberg (Suedia), Magdolna Palffy (Ungaria), Alexis Radoux
(Franta), Olga Balasnikova (Letonia), Eric Olivares Laroy (Spania), Justyna Malczewska
(Polonia), Rastislav Senko (Slovacia), Jurgita Kardokaite (Lituania), Sofia Berggren (Suedia),
Carlos Rates (Spania), Julien Hita (Franta), Toini Uusitaalo (Finlanda). Lamuriri suplimentare: nu
locuim cu totii in Wohnheim, unii locuiesc chiar in alte orase din Kreis Steinfurt si nu suntem cu totii
implicati in acelasi proiect. La TV suntem doar doi, eu si cu Jonathan, zis si Paganel. Ceilalti sunt la
alte proiecte. Dar cu totii depindem, organizational vorbind, de Jugendamt Steinfurt, adica de
Ulrike Junkers, care ne e si muma si bancomat, caci ea ne vireaza banii, luna de luna, prin conturi.
Buuun, dupa ce ne-am cunoscut am plecat la primarie ca sa ne anuntam sederea. Nu numai eu, ci
si ceilalti care vin din tare membre UE. La mine difera doar ca eu am pasaport (ceilalti umbla doar
cu cartile de identitate) si ca mai am si viza, pe care o voi prelungi peste vreo doua saptamani.
De-abia astept sa vina 2007 si adio pasapoarte si o tona de acte ca sa treci vamile. Dupa primarie
am mers la banca ca sa ne deschidem conturile (pentru eventualele donatii, va pot da numarul) si
cam asta a fost in aceea zi. Colegii mei sunt foarte simpatici si ne intelegem de minune. Cu totii am
fost ingrozitor de panicati la inceput, iar Federica ne-a povestit ca la aeroport (ea a venit in aceeasi
zi ca si mine, doar ca mai tarziu) a asteptat-o Ralf (alt individ de la organizatia coord.) si Ralf a si
gasit-o brusc si in mod subit chiar dupa ce a ea iesit in aeroport. Federica l-a intrebat cum de a
stiut sa vina glont la ea iar Ralf i-a raspuns ca nu e greu sa recunosti un voluntar caci toti arata la fel:
cara 50 de kile de bagaje si au o mutra speriata la culme. Asadar, ziceam ca ai mei colegi sunt
foarte simpatici si foarte deshisi catre ce e nou si diferit. Si iata cum, brusc, Uniunea Europeana are
totusi o sansa cu noi :-), pentru ca noi chiar suntem "united in diversity" (slogan publicitar UE,
aruncat ca praf in ochi Statelor Unite ale Americii). Fiecare a trebuit sa citeasca dintr-o carte pe
limba lui, in timp ce toti ceilalti stateau cu gura cascata si ascultau, si tot felul de chestii de astea
multiculturale si globalizatoare. Iar Sofia si cu Teresia (Suedia ambele) erau foarte dezamagite ca in
Suedia nu au si ele euro. La ultimul referendum toti babalacii au votat contra, asa ca adio euro pt
Suedia. Deocamdata. Iar saptamana trecuta, am facut o mica seara turceasca cu Ayran si kebab
(de fapt döner) in cinstea faptului ca Turcia va incepe negocierile de aderare la UE. Hai Erdogan,
baga carbuni la legislatie si reforme, ca sa avem granita comuna cu Iraq, Siria, Iran, Gerogia si
Armenia. Deci stam foarte bine la capitolul ce e diferit ne atrage. Buun, acum e 22:50 si cum maine
trebuie sa ma trezesc la 06:30 ca sa ajung la cursul de limba care are loc in Osnabrück, propun sa
inchei aici si sa astept feedback. Ciao, Mihai

Astazi
(vineri 29, oct) s-a semnat la Roma constitutia europeana. Au fost prezenti toti liderii celor 25 de
state membre, plus cele trei tari candidate, Bulgaria, Romania si Turcia, ultima care a primit cu acte
in regula statutul de tara candidata. Din partea Bulgariei au fost prezenti Simeon de Saxa-Coburg
Gotha, primul ministru, si Solomon Passy, ministrul de externe. De la noi, au fost Iliescu (cu o gura
cracanata pana la urechi) si Geoana. Bineinteles ca pe Iliescu nu l-a bagat nimeni in seama, si mi se
pare si normal. Daca as fi fost in locul lui nici nu m-as fi dus, caci mi-ar fi crapat obrazul de rusine.
Cu numai trei zile inainte, pe 26 octombrie, organizatia Reporters sans fronti?res a publicat al
treilea raport anual despre libertatea presei in lume. Toata tarile membre UE se afla in primele 30
de locuri (Slovacia 1, Letonia 10, Lituania 16, Estonia 11, Cehia 19, Ungaria 28, Polonia strica
scorul, e pe 32 - am enumerat numai tarile nou intrate), Bulgaria e pe 36 si ia ghiciti unde se afla
Romania noastra? Pe 70, intre Congo si Niger. Acolo ne e locul. Iar Iliescu merge la Roma si
zambeste bine merci; poate nu stie totusi ca occidentul nu uita de celebrele momente din cariera
domniei sale, momente in care a avut mici pusee totalitariste si cripto comuniste: relatia cu presa
("mai animalule!"), proprietatea privata ("Proprietatea privata e un moft" - tezele de la Focsani,
acum vreo doi ani, daca imi aduc bine aminte), opozitia fata de retrocedarea caselor nationalizate
(lasa ca se rezolva la Strasbourg, la Curtea pentru Drepturile Omului!) si relatia cu Mihai I, caruia
pana in 1995 i s-a refuzat sistematic dreptul de a intra in tara, desi este cetatean roman si conform
legilor in vigoare nici un cetatean romana poate fi expulzat din Romania si nu i se poate refuza
accesul, apoi fost tinut in vama si fugarit cu politia pe soseaua de la Otopeni inspre Baneasa (timp
in care presedintele nostru mult iubit convocase in sedinta extraordinara Consiliul Suprem de
Aparare a Tarii). Pai la ceremonia de semnare a constitutiei europene, una e sa te cheme Simeon
de Saxa-Coburg Gotha, sa fii fostul rege al Bulgariei si actualul premier, si alta e sa te cheme
Iliescu, sa fii colorat in rosu aprins din crestet pana-n talpi, sa ai studiile facute la Moscova si o
groaza de bube antidemocratice in cap, mai ales din perioada 1990-1996, plus trei mandate de
presedinte, din care ultimul complet neconstitutional. Si sa mai si conduci o tara cu o presa care e
doar partial libera si supusa la tot felul de presiuni. Singurul lucru care ne-a salvat pe noi si care l-a
salvat totusi si pe Iliescu a fost momentul 1996, cand a pierdut alegerile, caci altfel, astazi, situatia
ar fi fost cam ca in Belarus: Iliescu nu ar fi putut merge la Roma caci Italia i-ar fi refuzat viza de
intrare (Lukasenko are interdictie de a intra in Cehia, de exemplu!) iar noi, poporul, am fi votat cu
totii contra intr-un referendum prin care s-ar decide mentinerea lui Iliescu la putere, dar el s-ar fi
ales in continuare cu vreo 70 la suta din sufragii. In conlcuzie, desi am fost prezenti acolo, desi am
semnat Constitutia, tot de rahat ne-am facut. De intrat in UE tot intram, ca au bagat prea multi bani
in noi pana acum ca sa ne lase pe dinafara, dar platim pentru perioada 1990-1996 cu acesti trei ani
intarziere. In Germania a plouat, ploua si va mai ploua. Asta im mod normal, caci joi, vineri,
sambata si duminica au fost niste zile superbe, calde, fara strop de nor pe cer si cu multa multa
lumina, ceea ce aici este foarte neobisnuit. Saptamana trecuta, dupa Carmina Burana, ne-am tras
sufletul nitel, adica nu am facut decat emisie, fara iesiri pe teren si alte munci ce presupun efort fizic
si intelectual. Am mai montat niste jingle-uri scurte, de vreo 15-20 de secunde, cu muzici turbate,
care ar trebui sa bage temeinic in capul publicului telespectator ideea ca acest post tv implineste,
taman pe 13 noiembrie, 20 de ani de existenta. Exact ca la marile brand-uri, putem si noi sa zicem
Kanal-4, since 1984... :-) Tot saptamana trecuta Federica a ajuns la spital, suspecta de
pneumonie. Asigurarea medicala a functionat de minune, pentru ca nu a trebuit sa plateasca nimic
pentru cele trei zile de spitalizare. In fiecare seara toata gasca de voluntari se deplasa in camera 38
de la etajul 5 a clinicii, si asa am ajuns sa-i cunoastem pe toti doctorii si pe toate asistentele de la
sectia "torace si cardiologie". Pentru ca acest spital deruleaza un program de parteneriat cu un
spital din Tanzania, medicul care s-a ocupat de Federica s-a nimerit a fi unul de culoare, pe nume
Dr. Nalenga. Acest Dr. Nalenga nu vorbea decat frantuzeste, deci tot schimbul de informatii dintre
el si pacienta a fost intermediat de Jonathan. Situatia s-a dovedit a fi nascatoare de confuzii, dar si
hilara, pentru s-a dus buhul in tot spitalul de acest mod inedit de comunicare medic-bolnav. Ce
chestie mult prea globalizatoare, un medic din Tanzania trateaza o italianca intr-un spital din
Germania, vorbind frantuzeste, care ulterior este tradusa in engleza de un francez, aflat si el
intamplator prin zona. Pana la urma, toata internarea s-a lasat cu o bronhoscopie, pentru ca
Nalenga asta nu era sigur pe ce a vazut pe radiografii. Acum Federica inghite antibiotice cu pumnul
si se vede in fiecare zi cu africanul, in spital. Sofia a zburat pentru cateva zile la Londra si a facut o
mare gogomanie. Inainte de avion a mancat intr-un fast-food cu autoservire, la care a trebuit sa-si
ia singura tacamurile. Dupa ce a pus pe masa o furculita si un cutit, a mers de si-a luat de mancare
si cand a ajuns inapoi la masa, nu mai era decat furculita. Si-a imaginat ca nu luase cutit, a luat altul,
a mancat, apoi s-a dus linistita inspre avion. La controlul de securitate, politaiul care scana bagajele
a facut niste ochi cat cepele si a zis: "Pentru ce aveti un cutit in bagajul de mana?! Desfaceti imediat
toate bagajele!!!" Afurisitul de cutit cazuse in mod misterios de pe masa taman in rucsac. Joi si
vineri ne-am plimbat prin toata regiunea cu masina si am lipit pe fiecare vitrina disponibila afise ce
promoveaza aniversarea a 20 de ani de Kanal-4. Au fost doua zile in care am mers vreo 200 de
km in total si am vazut zeci de orasele nemtesti ca in povesti. Am avut noroc de o vreme superba.
Si, in fine, am ajuns la week-end. Am mers in fosta Germanie comunista, la Weimar si la Erfurt,
abuzand complet de un bilet de sfarsit de saptamana, caci am fost cinci, numar maxim de pasageri
admis in cei 28 de euro: eu, Jonathan, Olga Balasnikova (a se citi Kalasnikova), Eric si un francez,
un tip care a fost voluntar la Ibbenbüren si care isi va continua proiectul anul viitor taman in
Romania. Am plecat sambata la 06:50 (a fost cumplit de dureros) si am ajuns la Weimar pe la ora
13:00, caci asa e cu trenurile regionale, sunt ieftine, dar trebuie sa schimbi de multe ori si dureaza
mult. La gara ne-a asteptat Nicolas, cu un Peugeot micut, cu doua usi, in care ne-am inghesuit toti
sase. Weimar arata foarte misto, dar acum mi-am dat si eu seama ca taxa de solidaritate este inca
necesara, caci anii de comunism inca mai sunt vizibili: blocuri nasparlii, case darapanate, asfaltul
neregulat, cu gropi chiar, trotuare fara pavaj. Nicloas locuieste intr-o casa superba, uriasa, cu vreo
5 camere si un hol in care poti sa intorci un BMW 7, dar casa este complet darapanata si
nerenovata, parca sta sa cada. Dar mi-a placut, caci mi-a adus aminte de casa lui Lutz de la Berlin,
era la fel. Mi-am dat seama ca pana si peretii miroseau la fel. Pana ne-am instalat si ne-am tras
sufletul, eu si cu Eric am si plecat inapoi la gara si, cu acelasi bilet, ne-am deplasat timp de 11
minute la Erfurt. Gara din Erfurt era un mare santier, caci se lucreaza de zor la un acoperis urias, de
sticla, plus un fel de mall. Orasul frumos, chiar foarte frumos, stradute inguste, casute cu flori la
ferestre, magazine, crasme. Apoi domul din Erfurt, nu chiar mare, dar totusi spectaculos si vizibil
din tot orasul, pentru ca e oarecum cocotat pe o colina. Mai nasol a fost ca in piata domului se
sarbatorea "Oktoberfest Erfurt", adica un balci urias si dezgustator, care lua toata fata catedralei.
Seara ne-am intors la Weimar si am comis o talpa lunga prin oras, pana pe la unu, in care am vazut
rapid si pe intuneric casa lui Geothe, castelul, primaria, pietele orasului, etc etc. Pe la 2, in fine,
ne-am culcat. Am dormit exact 6 ore (cred ca ar trebui sa renuntam complet la somn, pentru ca
pierdem o groaza de timp cu dormitul si nu ne ajuta la nimic, dormim si tot cheauni suntem), pana la
8. Am bagat la ghiseu ceva de mic dejun si am plecat val vartej, timp in care ceilalti sforaiau de
cadea tencuiala de pe pereti, sa vad orasul dimineata. Soarele taman rasarise, era frumos, era
frumos, am vazut iarasi primaria, iarasi casa lui Geothe, statuia lui Schiller si a lui Goethe, castelul si
la ora 9 eram la statia de autobuz, unde ma astepta Eric, proaspat trezit din somn. Am luat, pentru
20 de minute, un autobuz pana la Buchenwald, si acum mi se face parul maciuci cand ma gandesc.
De la Weimar pana la Buchenwald drumul merge printr-o padure superba, deasa si de culoare
galben aramie, cu un covor minunat de frunze pe sosea, etc etc. Insa totul devine brusc sinistru,
caci la Buchenwald genocidul pluteste in aer. In aces lagar nazist au fost inchisi in perioada
1937-1945 aproximativ 250.000 de oameni, din care 50.000 au fost asasinati. Initial, aici au fost
trimisi doar cei care protestau fata de regimul nazist din Germania, evrei, homosexuali si cei care
faceau parte din Martorii lui Jehova. Dupa inceperea celui de-al Doilea Razboi Mondial, la
Buchenwald au ajuns prizonieri de razboi si evrei de cel mai diverse nationalitati, din Albania,
Algeria, Andora, Argentina, Austria, Egipt, Belgia, Bosnia, Brazilia, Bulgaria, Canada, Cehia,
China, Croatia, Danemarca, Elvetia, Estonia, Finlanda, Franta, Grecia, Indonezia, Iran, Italia,
Iugoslavia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Maroc, Muntenegru, Olanda, Norvegia,
Polonia, Portugalia, Romania, Rusia, Suedia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Statele Unite,
Turcia, Ucraina, Ungaria dar si multe persoane fara cetatenie. Dupa terminarea razboiului, barbaria
nu s-a oprit aici, caci sovieticii au folosit in continuare lagarul ca inchisoare pentru fostii membri ai
partidului fascist, pentru apropiatii lui Hitler dar si pentru alti indivizi arestati in mod arbitrar. Din
28.000 de insi care au trecut prin lagar in perioada 1945 - 1950, 7000 au murit din cauza
conditiilor inumane. Astazi, la Buchenwald nu a mai ramas mare lucru. Poarta este originala, apoi
turnurile de observatie si doar cateva cladiri. In rest, totul a fost reconstruit: gardul exterior,
sistemele anti-evadare, crematoriul, etc etc. Am vazut muzeul, care trateaza in mod cronologic
toate istoria lagarului, de la constructia lui pana la eliberarea si transformarea in memorial si totul a
durat cam trei ore, pana la ora 13, cand am rasuflat usurati si ne-am intors inapoi la Weimar. (Luni
insa, Carlos s-a intors din Polonia, de la Cracovia. Era complet zapacit dupa vizita de la
Auschwitz, deci de poate si mai rau.) Imediat dupa Buchenwald, am vizitat inca doua ore Weimar,
adica casa lui Geothe si apoi tusti la gara, caci la ora 16:00 aveam tren, toti cinci. Acum urmeaza
partea interesanta. Trebuia sa schimbam in doua locuri, la Hanovra (ora 19:00) si la Herford (ora
21:00). La Hanovra am schimbat fara nici o problema, iar la Herford (Herford asta e un fel de
Ciulnita, adica nu e mare lucru de capul lui, dar e mare nod feroviar) s-a intamplat scurtcircuitul. Pe
planul nostru de calatorie, tiparit constiincios de la automat, scria negru pe alb ca trenul care cricula
de la Herford la Ibbenbüren se ia de la linia 2. Asa ca ne-am pus si am asteptat la linia 2, a venit
trenul, ne-am suit si am plecat. Am stat bine merci doua ore, timp in care am dormit, am mancat si
am stat la taclale. La ora 22:30 ar fi trebuit sa fim in Ibbenbüren, dar pe la 22:40 am inceput sa ne
ingrijoram, caci nu mai ajungeam odata. Cu mare teama am intrebat pe cineva in tren daca are idee
cat mai e pana la Ibbenbüren. Raspunsul ne-a dat gata: trenul asta merge la Paderborn, trenul
pentru Ibbenbüren era la linia 5. Asadar, luasem alt tren pentru ca afurisitii schimbasera liniile si nu
anuntasera. Mersesem doua ore ca niste vaci inerte intr-o directie total opusa. La 23:00 am ajuns
in fine la Paderborn, eram total pierduti in ceata, pentru ca nu aveam harta, deci nu stiam unde
suntem. Am cautat alt itinerariu la automat, singurul tren care mai pleca din Paderbon era un tren
catre un oras pe nume Hamm, dar noi habar n-aveam unde e Hamm asta. Cum ne gandeam ca va
trebui sa luam un taxi, daca nu cumva vrem sa ramanem sa dormim in gara, a trebuit sa aflam care
oras e mai aproape de Ibbenbüren, Hamm sau Paderborn, ca sa platim mai putin la taxi. Am
intrebat cativa insi, dar habar n-aveau, pana la urma unul ne-a zis ca in mod sigur Hamm este mai
aproape de Münster, deci, ne-am suit in tren inspre Hamm. Noroc cu biletul asta de week-end,
care era valabil pana a doua zi la 3 dimineata. Problema era acum taxiul, caci, desi eram cinci, nu
vroiam sa dam 200 de euro la taxi, dar nici nu vroiam sa dormim in gara in Hamm. Dar, cum la
barza chioara ii face Dumnezeu cuib, pe scaunele de alaturi erau doua turcoaice. Eric le-a intrebat
daca au idee cat costa un taxi, habar nu aveau. Pana la urma le-am explicat ce patisem si ele ne-au
destupat atunci la minte, spunandu-ne ca nu era vina noastra ca am ajuns aici, pentru ca cei de la
trenuri nu au anuntat ca au shimbat linia, asa ca sunt obligati sa ne plateasca ei taxiul pana la
Ibbenbüren. La 23:50 eram toti cinci, cu o falca in cer si cu una in pamant, la biroul de reclamatii
din gara din Hamm, cerand insistent un taxi gratis pana la Ibbenbüren. Individul de acolo, foarte
calm, a cautat ceva pe computer, a dat telefon la Herford sa vada daca intr-adevar linia a fost
schimbata, s-a uitat pe biletul si pe planul nostru de calatorie, a pus mana pe telefon si in zece
minute am avut taxiul!!! Nici acum nu imi vine sa cred, cu atat mai putin am crezut atunci. Cum
ne-am suit toti cinci in masina (era un VW Touran cu 7 locuri), Eric a si intrebat-o pe soferita, caci
era o cucoana, daca este abslout sigur ca nu trebuie sa platim nimic. Pur si simplu era mult prea de
tot pentru noi, caci asa ceva nu se intampla nici in Spania, nici in Franta si cu atat mai putin la
comunisti, in Letonia si in Romania. Cucoana era foarte simpatica si a fost entuziasmata la culme ca
are cinci pasageri din patru tari diferite si a inceput sa ne descoasa pe fiecare ce facem aici, cum ni
se pare, etc etc. Noi, desi eram obositi morti, eram atat de fericiti ca nu trebuie sa platim nimic,
incat am facut un hai si un taraboi impreuna cu taximetrista si ne-am distrat de minune. In zece
minute iesisem din Hamm, intrasem pe autostrada inspre Osnabrück, cucoana isi infipsese talpa in
acceleratie pana la 160 la ora, asa ca in aproximativ o ora, adica pe la 01:20 eram bine merci in
Ibbenbüren. Ne-ar fi costat nici mai mult nici mai putin de 130 de euro toata distractia. Dar bine ca
exista pe lumea asta compania de cai ferate nemtesti si bine ca Alah ni le-a scos in cale pe cele
doua turcoaice care ne-au destupat la minte, caci nici unul dintre noi nu se gandea ca ar trebui sa
reclamam si ca e posibil ca sa primim despagubire drumul cu taxiul pana la destinatie. Saptamana
care tocmai s-a incheiat nu a fost foarte deosebita. La TV am continuat cu pregatirile pentru rahatul
asta de jubileu. La cursul de limba lucurile au fost ceva mai periculoase, caci am recapitulat ca
turbatii konjunctiv I prezent, konjunctiv II perfect, pasiv prezent, pasiv perfect, pasiv viitor, apoi
viitor, apoi viitor anterior si asa mai departe. Am conjugat la verbe de mi-au sarit neuronii afara din
cap, prin urechi. Si totul va continua, saptamana viitoare. Sambata, adica ieri, am intins-o la Köln,
ca sa vad ce mai ramasese de data trecuta. Am mers impreuna cu Carlos, caruia i-a revenit gustul
pentru calatorit dupa experienta de la Auschwitz de acum o saptamana. Am stat sambata 9 ore in
Köln, caci de data asta trenurile nu au avut nici un minutel intarziere (deci, se poate!!!). Din astea 9
ore vreo 3 am stat la muzeul de arheologie (Römisch-Germanisches Museum), plin de obiecte care
mai de care, ca la Luvru, piese una si una, neciobite, intregi de puteam sa zic ca au fost facute ieri.
Mozaic roman gasit in 1941 cand se sapa de zor un adapost antiaerian, sticlarie romana, statui dar
si obiecte utilizate in viata de zi cu zi a coloniei. Plus sectie neolitica. Dupa arheologie, am schimbat
registrul si am intrat la Muzeul de Arta Moderna, chiar vis-a-vis de dom, insa asta nu prea si-a
meritat banii, dar parca nici nu trebuia ratat. Tot felul de parascovenii inauntru. Seara, timp de trei
ore, ne-am plimbat prin oras, am dat trecut Rinul pe un pod si ne-am intors inapoi la dom pe un
altul, am baut un ceai turcesc si am huzurit o ora la dom, pe intuneric, ca acum doua saptamani. La
opt jumate ne-am intors la gara si cam gata cu plimbatul deocamdata. Ma duc sa infulec ceva. Dar
tineti-va ordinatoarele in priza, caci urmeaza episodul următor. M.
 
 
 
 

Copyright © Doina Ruşti