Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot - Doina Ruşti Mămica la două albăstrele - Doina Ruşti Patru bărbaţi plus Aurelius - Doina Ruşti Cămaşa în carouri - Doina Ruşti Lizoanca - Doina Ruşti Fantoma din moară - Doina Ruşti Zogru - Doina Ruşti Omuleţul roşu - Doina Ruşti
Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot Mămica la două albăstrele Patru bărbaţi plus Aurelius Cămaşa în carouri Lizoanca Fantoma din moară Zogru Omuleţul roşu
Nr.4
       Moara lui Călifar


Septembrie, 2004

Sumar
Nicoleta Hantas (anul III, Jurnalism) -Cliff Schecter la Universitatea Media (reportaj)
Raluca Jurcovan (anul II, Regie)-Simbolismul trandafirului (eseu)
Cristian Fierbinţeanu (anul IV, Jurnalism) - Ludmila (proză)
Andreea Ionescu Stan (anul II, Regie)  - Renasterea - kitch-ul teologic sau acest rău numit Renaştere (cronică de idei)
Alexandra Ionescu (anul III, Jurnalism) - Prostituţia - de la supravietuire la placere  (însemnare)
Dana Sava (anul III Jurnalism) - Verdeţuri şi mizerie,  pe ritmuri de manele (reportaj de duminică)
Alina Cicârlie (anul II, Regie) - Thomas Morus şi societatea utopică (eseu)
Lucian Sora (anul II, Regie) - Pe urmele visului (însemnare)
Isabella Suciu (anul III, Jurnalism) - Timpul (eseu)
Oana Voicu (anul II, Regie) - Duşmani ai bisericii renascentiste: Martin Luther şi vrăjitoarele diabolice (eseu)
Romulus Lucian (anul II, Regie) - Animale de casă (SF)
Ilustraţii: Adi Marineci (anul III, Imagine) - din ciclul Malurile Dâmboviţei.
 
 
Reportaj subiectiv
 
Cliff Schecter la Universitatea Media

NICOLETA HANTAS 
anul III, Jurnalism

 Studenţii Universitaţii Media din Bucuresti traiesc un eveniment inedit: un jurnalist american viziteaza Bucureştiul.
Joi, 27 mai, la ora 16:00, Cliff Schecter soseşte la Universitatea Media, pe strada Jean Louis Calderon, in spatele Inter-ului. 

In aşteptare

 Studenţii işi fac planuri in legatura cu aceasta vizita. Unii se gandesc cum va fi primirea oaspetelui, alţii isi fac griji cu privire la garderobă, iar alţii mai "studioşi" şi care vor să facă impresie - la ce intrebari să-i pună.

Sosirea

E cald şi m-am hotarat sa mă imbrac cât mai lejer. Deşi cu cateva zile inainte stabilisem sa venim "office", eu m-am razgandit, ar fi fost prea incomod. Cu camera de filmat, cu poşeta şi alte accesorii ce nu puteau lipsi, am decis ca o ţinuta lejera ar fi de preferat celeilalte.
La ora 16 punct soseşte maşina, mult aşteptată, a Ambasadei SUA. Din ea coboară foarte elegant jurnalistul american, insoţit de un translator. E o tipa minionă, brunetă care ii vorbeşte in engleza. Intra in cladire. Sunt conduşi in sala de la parter, de un grup de studenţi.

Stand-up

Profit de ocazie si in cele 3-5 minute cat a durat venirea maşinii, coborarea oaspetelui si intrarea in Universitate, fac repede un stand-up de la faţa locului. Incerc sa "impuşc" 2 iepuri dintr-o data: imi fac tema pentru seminarul de televiziune si particip şi la evenimentul care e ceva nou pentru noi, cei din anul al II-lea.

Intalnirea cu studentii 

Barbatul american, jurnalist şi analist politic, e imbracat in costum de culoare inchisa, elegant şi foarte tanar. Nu are mai mult de 35 de ani şi e foarte volubil. Vorbeşte tot timpul, pare foarte apropiat de lumea studenţească. Vizionam un filmuleţ ce conţine mai multe spoturi publicitare - referitor la cum se poate denigra imaginea unor oameni politici şi tot felul de astfel de tehnici - cu care noi ştim deja ca se ocupa. Nu dureaza mult. Sala e plina de studenţi, profesori şi persoane din conducerea Universitaţii. Eu ma aşez in spatele salii, vreau sa filmez. E primul eveniment de acest fel din viaţa mea şi nu vreau sa pierd nimic. 

Colegii mei pun intrebari de tot felul, dar una dintre cele mai indrazneţe intrebari mi se pare a fi cea a lui Alex, colegul meu de grupă. După ce Cliff se lăudase că munca pe care o face poate aduce bani frumoşi, Alex  il intreabă daca are un salariu suficient de mare încat sa-l facă un om fericit. Iar acesta raspunde ca acum 10 ani, cand şi-a inceput cariera, lucra circa a 16-18 ore pe zi. Ceea ce facea mai tot timpul era sa servească pe toata lumea cu cafea. Şi asta - atatea ore pe zi, pentru 15.000 USD pe an. Adaugă apoi că i-ar placea şi lui sa locuiasca in Beverly Hills, dar că probabil pentru asta va trebui sa mai astepte o vreme. Poate ani de zile, cine poate şti... 

Bush e denigrat

 După alte şi alte intrebari, mai toate in legatura cu viata americanilor, ma decid şi eu sa-i pun 2 intrebari.
Prima scurtă, despre despre candidatura Liei Roberts, iar a doua, rostită cam neprofesionist de lungă:
- Care e parerea dv in ceea ce il priveste pe preşedintele SUA - domnul Bush, a promovat sau nu pacea in lume, pentru ca asta a tot promis de-a lungul timpului?" 
Raspunsurile au fost amândouă  lungi. Nici el nu o agreeaza pe doamna Lia Roberts şi la fel de "simpatic" ii este şi preşedintele Bush, despre care tot menţionează din cand in cand, ca "he is still the president"(este inca preşedinte). Să inţeleg ca ar avea mult mai multe de adaugat dar are unele retineri. Nu-l place pe preşedintele ţarii sale, asta e clar şi a fost şi usor comic atunci cand mi-a raspuns la intrebarea ce-l viza pe Bush. 
M-a intrebat insinuant:
-Cand a promis pacea in lume, inainte de a fi ales presedinte, sau dupa ce a fost ales?" Apoi m-a întrebat de ce il filmez atat de mult si daca o sa apară la TV. Raspunsul l-a primit nu de la mine ci de la Alex Cocea desigur:
- Nu, o sa apareţi la HBO!
Draguţ, nu? Asta da gluma!

Vizita ia sfarşit

Dupa doua ore de discuţii despre politica şi despre viaţa in general, jurnalistul ne "invita" sa ne terminam mai repede studiile şi sa plecam mai repede de aici, ca nu avem nici un viitor in ţara asta. Cu alte cuvinte, ne invita in America... Sau cine ştie? Schimbam numere de telefon şi stam la coadă pentru autografe, ca pe vremea lui Ceauşescu.  Iar la sfarsit cateva colege ii iau un interviu pe care vor si ele sa-l foloseasca in scop didactic. 
Pe la 18.15, Cliff  iese din Universitate spunand:
- See you guys! You are great, you are really good. 

Eseu
 
Simbolismul trandafirului

RALUCA JURCOVAN
anul II, Regie

Trandafirul este un simbol impus inca de misterele de la sfarsitul antichitatii si sugereaza renasterea.Minunat prin frumusetea, forma si parfumul sau, trandafirul este floarea cel mai des folosita ca simbol in Occident.
El corespunde in linii mari cu lotusul din Asia, atat trandafirul cat si acesta din urma apropiindu-se foarte mult de simbolismul rotii.
Floarea trandafirului sugerează ţâşnirea din apele primordiale.
In India, trandafirul cosmic (Tripurasundari) exprima frumusetea Mumei divine, atingerea perfectiunii, desavarsirea fara cusur. El simbolizeaza cupa vietii, sufletul, inima, iubirea.
Poate fi contemplat ca o mandala si poate fi socotit drept un centru mistic.
In iconografia crestina, trandafirul este fie potirul in care a picurat sangele lui Hristos, fie o transfigurare a picaturilor de sange, fie simbolul ranilor lui Hristos.
Intr-un simbol rozacrucian apar cinci trandafiri, unul in centru si cate unul pe fiecare brat al Crucii. Aceste imagini evoca fie Graalul, fie roua ceresca a mantuirii. De asemenea, emblema rozacrucienilor infatiseaza un trandafir asezat in centrul Crucii, adica in dreapta inimii lui Hristos, al Sfintei Inimi. Este vorba de acelasi simbol ca si Rosa candida din "Divina Comedie" care la randu-i, evoca Trandafirul mistic din litaniile crestine, simbolul Sfintei Fecioare.
Angelus Silesius spune ca trandafirul sau roza, este imaginea sufletului, ori a lui Hristos care-si pune pecetea pe sufletul omului.
Trandafirul de aur, sfintit odinioara de Papa in cea de-a patra dumunica din Postul Mare, era un simbol de putere si invatatura duhovniceasca, dar si un simbol al invierii si nemuririi.
In mistica musulmana, Gradina Trandafirilor este gradina contemplaţiei: "Voi merge sa culeg trandafirii din gradina, dar mireasma florilor m-a îmbătat." Limbajul aminteşte pe cel am comentariilor biblice, pe care misticii crestini l-ar intrebuinta cu placere drept comentariu asupra Narcisului din câmpie sau Trandafirului lui Saron despre care se vorbeste in Cantarea Cantarilor.
Prin legatura sa cu sangele varsat, trandafirul pare adeseori a fi simbolul unei renasteri mistice. 
Pe campul de lupta unde au cazut multi viteji, cresc tufe de trandafiri si de măceş. Trandafiri si anemone s-au ivit din sangele lui Adonis, in vreme ce tanarul era pe moarte.
Roza si culoarea roz constituie un simbol al regenerării, prin aceea ca exista o înrudire semantica intre latinescul "rosa" - tarndafir si "ros" - roua, ploaie.
Magarul lui Apuleius isi recapata infatisarea de om mancand o cununa de trandafiri roz pe care i-i da marele preot al lui Isis. Tufa de trandafiri este imaginea celui renăscut, după cum roua este simbolul regenerării.In textele sacre, trandafirul este adeseori asociat cu verdele. Astfel in intelepciunea lui Isus Sirah se spune: "M-am inaltat (...) ca răsadurile trandafirului in Ierihon, ca un maslin frumos in câmp." Maslinul era consacrat Atenei, zeiţei cu ochii verzi, care s-a născut la Rhodos, Insula Trandafirilor - lucru ce sugerează misterele iniţierii. Trandafirii erau consacrati deopotriva Afroditei si Atenei. Trandafirul era la greci, o floare alba, dar cand Adonis, tanarul ocrotit de Afrodita, a fost rănit de moarte, sângele lui a colorat trandafirii consacraţi zeiţei.
In virtutea acestui simbol, al regenerarii, pe morminte se aşază încă din antichitate, trandafiri. Anticii numeau aceste ceremonii Rosalta. In fiecare an, in luna mai, ei ofereau mancaruri de trandafiri manilor celor raposati. Hecate, zeita Infernului, era uneori reprezentata cu o cununa de trandafiri cu cinci frunze pe cap. Numarul cinci este simbolul desavarsirii si marcheaza inceputul unui nou ciclu.
In veacul al saptelea, Beda spune ca mormantul lui Iisus Hristos era vopsit cu o culoare de alb amestecat cu rosu. Aceste doua elemente constitutive ale culorii roz - rosul si albul - apar cu valoarea lor simbolica traditionala, pe toate planurile, de la profan la sacru. Deosebirea se face intre ofrandele de trandafiri albi si de trandafiri rosii, ca si in notiunile de pasiune si de puritate pe de-o parte si de iubire transcendenta si de intelepciune divina pe de alta parte.
Pe blazoanele calugarilor, se arata in lucrarea "Palatul Cinstirii" se aşază o cununa alcătuita din ramuri de trandafir alb cu frunze, flori si spini, ceea ce arata castitatea pe care si-au pastrat-o ele printre spinii si mortificarile vietii.
Trandafirul a devenit un simbol al iubirii, mai cu seama al iubirii ce se daruieste, al iubirii curate. Ca floare a iubirii, trandafirul inlocuieste lotusul egiptean si narcisa greceasca, este vorba de trandafirul vivace si mandru, cu spini, incarcat cu un simbolism duios.
Iubirea paradisiaca este, la Dante, comparata cu centrul rozei:

" Spre miezul rozei ce
se-nalta-n fire
si, catre cel ce pururi
o-ncalzeste,
miresme-adie-n semn de
preamarire,
ma duse doamna..."
(Dante, Paradisul)
 Alb sau rosu, trandafirul este una din florile preferate ale alchimistilor. 
 Adesea, tratatele lor purtau numele de Trandafiri ai filozofilor.
 Trandafirul alb, ca si crinul, a fost asociat cu faza albedo, telul operei celei mici, in vreme ce trandafirul rosu a fost asociat cu faza rubedo, scopul Marii Opere. Majoritatea acestor trandafiri au sapte petale, fiecare evocand un metal sau o operatiune a lucrarii.
 Trandafirul albastru este un simbol al imposibilului.
Proză
 
Ludmila

CRISTIAN FIERBINŢEANU
anul IV, Jurnalism
 

Eu mă pregătesc să fiu ziarist, asta studiez la facultate. E foarte bine. Sunt convins că voi avea o carieră bună, mai ales că am fost deja remarcat. Am scris tot soiul de texte jurnalistice care au avut succes, cel puţin în rândul unora dintre profesori. Care m-au luat, cu toată consideraţia, sub aripa lor ocrotitoare. Dacă mă gândesc mai bine, dibăcia mea a contat cel mai puţin în decizia lor de a mă ocroti. Toţi s-au uitat la mine adânc, ca şi cum cine ştie ce mare filozofie ar fi de capul meu, apoi m-au întrebat ce părere am. Despre tot soiul de chestiuni publice. Le-am răspuns cum m-am priceput mai bine. Credeau, am impresia, că sunt un tip cu bun simţ, chiar isteţ uneori. Şi pe bună dreptate. Nu s-au înşelat. Aşa că au început să mă laude în stânga şi în dreapta, fapt ce mă face să mă topesc de fericire.
La facultate am tot soiul de colegi. Eu mă descurc în felul meu, ei se descurcă în felul lor. Ei sunt un pic mai tineri decât mine. Mă laudă şi ei, din când în când. De exemplu, am o colegă pe care o cheamă Ludmila. Când mă văd cu ea mă umplu de nervi. Are un ten tuciuriu şi un pic de mustaţă - mă întreb dacă îşi dă seama de asta. Acum două săptămâni mi-a zâmbit galeş şi m-a tras deoparte.
- Cristian, trebuie să-ţi spun ceva!
Tremura toată de emoţie şi îşi frângea mâinile. M-a privit în ochi şi faţa i s-a luminat.
- Ştiu că tu scrii bine. Vreau să participi la un concurs de proză. Trebuie să trimiţi o lucrare de maximum zece pagini. Eu sunt printre organizatori, o să pun o vorbă bună la preşedintele juriului, un boşorog comunist care se cam dă la mine. Succesul e garantat, crede-mă. Am nevoie de bani ca de aer. Înţelegi? Facem juma-juma. Eu cu boşorogul, tu cu scrisul, risc zero. Câştigătorul ia treizeci de milioane. Împărţim! Te bagi? 
Aşa cum am spus la început, îmi place să fiu lăudat, chiar dacă nu prea merit. Dar nu mă laud singur, sunt discret. Am întrebat-o pe Ludmila, ca să o zgândăr, de ce nu trimite chiar ea. 
- Pentru că povestirea trebuie să fie cât de cât bine scrisă, de aia. Eu nu pot să scriu, sunt vai de capul meu, înţelegi? Plus că, repet, fac voluntariat printre organizatori, aşa că nu prea se poate.
Dacă aş fi ştiut ce urma să se întâmple, i-aş fi spus că o femeie adevărată nu face voluntariat Dar în acel moment nu ştiam, aşa că am întrebat-o doar de ce adusese vorba de bani când premisa era clară: talent la scris?
- Păi, se exclud? m-a întrebat ea cu un surâs atrăgător.
Am izbucnit în râs şi am pupat-o pe frunte. I-am spus că sunt foarte ocupat, nu ştiam dacă voi avea vreme să scriu ceva. Apoi Ludmila mi-a spus numele boşorogului. Auzisem de el, un scriitor cvasi-celebru. Numele său îmi amintea, nu ştiu dacă pe drept sau nu, de "Epoca de Aur". Iată, aşadar, că nici nu prea merita efortul. Şi, în plus, eram convins că intelectualii aceia perverşi şi hămesiţi din juriu vor premia ori poeziile  răsuflate ale unei visătoare de prin Vaslui, ori experimentele unui optzecist obsedat de originalitate. 
În acel moment a apărut colegul Remus. El este un tânăr necopt, neras şi nefericit. Este însă foarte posibil ca el să se simtă copt, ras şi fericit. Cert este că enervează pe toată lumea. Se bagă în seamă, râde zgomotos şi imită, cu o voce plictisitoare, tot felul de vedete. Acele vedete apar însă atât de des şi de mult la televizor, încât imitaţiile lui Remus, care nu este talentat, sunt insuportabile. 
Şi totuşi, dacă din generaţia noastră va intra cineva în istorie, acela va fi cu siguranţă colegul Remus. Un tip tenace, care fumează o ţigară pe zi. Cred că, în adâncul sufletului, el ştie două lucruri: că va fi un om singur şi că va fi vedetă.
Colegul Remus s-a apropiat tiptil. Are meteahna asta, i se pare că o să se bucure lumea că-l vede. A ciupit-o de fund pe Ludmila, care s-a întors şi a început să râdă.
- Bună seara, naţiune! a urlat, deşi era dimineaţă. Despre ce vorbeaţi? 
- Ascultă Remuse, i-am zis, chiar nu găseşti ceva original?
Tocmai când se pregătea să-mi răspundă, un domn profesor bătrân, cu voce groasă şi nas colosal, s-a aprobat zâmbind şi l-a întrebat ce caută pe hol, de ce nu este la curs? Colegul Remus ne-a făcut o plecăciune, s-a scuzat - "doamnelor, trebuie să vă părăsesc" - şi a plecat împreună cu domnul profesor.
Ludmila i-a trimis o bezea:
- Pa, Bombonel!
Remus şi-a ales acest nume de scenă: Bombonel. Ludmila m-a întrebat dacă până la urmă voi trimite ceva la concurs. I-am răspuns că nu vreau să trimit fiindcă nu-mi plac chestiile astea clasificante în literatură. Dar mi-ar fi plăcut să mă laude mai mult mult. 
Ludmila a chicotit:
- Să te laude Remus!
Am stat pe gânduri: cum m-aş simţi dacă m-ar lăuda colegul Remus? Ludmila m-a privit în ochi ca şi cum urma să mă ceară în căsătorie.
- Hai, te rog! Contez pe tine! Ai două zile să termini lucrarea şi s-o trimiţi! De fapt o scoţi la imprimantă şi mi-o dai mie, de restul mă ocup eu!
- Ce pile puternice ai!
Ludmila dădu din mâini a lehamite şi plecă. Am privit-o din urmă şi am aprins o tigară. M-am îndreptat apoi spre sala unde aveam curs. Pe coridor m-am auzit strigat şi am întors capul. Am zărit silueta mică şi un pic gârbovă a doamnei profesoare de presă culturală. Doamna profesoară mă laudă mai des. Se pricepe la oameni. Şi de multe ori îmi pare că se uită la mine ca şi cum ar avea să-mi spună ceva, dar mereu renunţă. Mă îndeamnă să scriu. Nu mă prind ce vrea să-mi spună, tare mi-ar plăcea să ştiu ce gândeşte cu adevărat. Cred că-i reciproc. Oricum, m-am bucurat că m-am întâlnit cu ea. I-am zis de concurs. M-a întrebat cine este în juriu. 
- Boşorogul ăla? Este un moş scorţos, din generaţia prozelor scurte. Ca să câştigi trebuie să-i trimiţi o leşinătură pesimistă. Dar mai bine scrii ceva ca lumea, nu? Uite, scrie despre un copilaş care culege un măr şi muşcă din el. Şi îşi răneşte gura, pentru că în acel măr era un inel. Cine a pus inelul acolo? Poate că cineva l-a scăpat din deget pe când mărul era doar un firicel de iarbă. Cu timpul pomul a crescut iar fructul s-a copt în jurul inelului. Îţi dai seama? 
Cine a scăpat inelul, de ce, al cui era de fapt? Scrie despre toate astea! 
Şi doamna profesoară a plecat. Am rămas pe gânduri. Am fumat o ţigară pe hol, să mă liniştesc un pic. În doamna profesoară am încredere, dar eu sunt foarte supărat, nu-mi plac concursurile jurizate de intelectuali. Intelectualii sunt ranchiunoşi şi nu fac nimic ca să le fie mai bine. Găsesc tot felul de scuze. Se tot plâng că nu-i ascultă nimeni. Dar, chiar şi când îi ascultă cineva, habar n-au să profite. 

De pildă, am fost odată la un club din centru Bucureştiului, unde se joacă teatru şi se cântă tot felul de muzici. Era o intâlnire organizată de o revistă literară. Auzisem că acolo, la subsol, se strâng artiştii şi scriitorii pe care lumea îi ştie de la televizor. Şi atunci când am fost eu la club, toţi cei prezenţi trăgeau din ţigări şi vorbeau de domnul Iliescu. Că e mafie mare în cultură, că noroc cu intelectualii, dar că au făcut şi ei compromisuri. Apoi am remarcat că se vorbeau de rău pe la mese - când serios, când în râs. Erau şi tot felul de poeţi necunoscuţi, îmbrăcaţi cu pulovere vechi. Transpiraţi, se răcoreau cu bere. Mai erau şi nişte cucuoane soioase, cu ochelari groşi, din aceia care măresc înfricoşător de mult ochii. 
După o vreme s-a făcut linişte şi cineva a luat un microfon. Şi a început să vorbească despre politică, despre cultură, despre promovare şi despre cărţi . Era şi domnul Iliescu acolo. Părea şi el dezamăgit. La un moment dat, când discuţia era în toi, lumina s-a stins. Toată sala în beznă. Amuţeală. "Na! Am trăit s-o văd şi p-asta", mi-am zis în gând. După zece secunde de groază, tocmai  când mă întrebam de ce întârzie mitralierele atât de mult, lumina s-a reaprins. Cei din garda de corp erau călare pe domnul Iliescu. Fusese doar o pană de curent. Totul s-a terminat cu bine, slavă Domnului! Lumea a răsuflat uşurată şi s-a reluat discuţia despre cultură.
Să nu îţi vină să le dai una peste bot intelectualilor ăstora? Cei mai mari bandiţi! Şi cei bătrâni, adică şobolanii ghiftuiţi, şi cei tineri, care îşi mănâncă de sub unghii şi croncăne ameninţător de fiecare dată când prind ocazia.
Cam asta se întâmplase acum două săptămâni la facultate. După câtva timp m-am apucat de scris. Am scris despre un copil din Moldova care culege un măr şi vrea să-l mănânce. Când dă să muşte îşi răneşte gura. Înăuntru era un inel. Copilul sângerează. Fuge acasă şi îi arată mamei lui. Femeia se uită la rană, vede că nu-i grav şi plezneşte copilul. Altă dată să fie mai atent. E convinsă că inelul este găsit pe stradă, dar cunoaşte pe toată lumea din sat, aşa că nu-şi face griji. A doua zi pleacă la oraş şi vinde inelul, un bijutier uluit îi dă o grămadă de bani. Bijutierul închide magazinul şi pleacă repede la Bucureşti. Pe drum este jefuit de o tânără ţigancă pe care începe apoi să o urmărească.  Se îndrăgosteşte de ea, recuperează inelul şi îl vinde unui boier care tocmai pleca la Paris. Câştigă astfel o avere bunicică, dar este părăsit de femeie, pe care începe să o caute irosind averea. Între timp mama copilului află despre legenda unui inel făcător de minuni, care vindecă orice suferinţă. Rana copilului se agravează şi toţi banii pe care mam lui i-a luat pe inel se risipesc pe la doctori şi prin spitale. Conform legendei, inelul a fost îngropat de un vrăjitor părăsit de femeia iubită. Şi tot aşa. Mărul crescuse în jurul inelului.
Am scris repede, cu inspiraţie şi eram mândru. Finalul nu prea îmi plăcea. Peste două zile m-am întâlnit cu Ludmila, care a citit povestea cu interes.
- Nu-mi place, n-am înţeles nimic!
'Eşti proastă' am gândit eu. M-am enervat.
- Ziceai că trebuie doar să fie bine scrisă. Este bine scrisă? Este! Aşa că, te rog,  scuteşte-mă de comentarii!
Ludmila a plecat, nu înainte de a scoate limba. Nu ştiu de ce, dar părea cam nehotărâtă. Oricum, iată că am dreptate. Este enervantă. Am aprins o ţigară. Eram totuşi împăcat cu mine: îmi făcusem treaba, scrisesem. Acum era rândul ei, cu pilele, cu boşorogul. Îmi spusese că peste două săptămâni urma să aibă loc festivitatea de premiere. Mă şi vedeam pe scenă, primind premiul. Eram convins că pentru aceşti bani Ludmila l-ar fi fericit pe boşorog.

Şi iată că au trecut aproape două săptămâni. Nici o veste. Se apropia festivitatea! Gândisem toate posibilităţile. Istoria literaturii, sfârşitul postmodernismului. Ori eşecul eşecurilor. 'Măi Ludmila, e prea proastă, n-are deznodământ. Pune-te în pielea mea, nu pot să-i dau premiu!'. Ori chiar trădare - '... Şi premiul cel mare, domnişoara Ludmila, pentru povestirea Inelul'.
Nimic din toate astea, Ludmila parcă dispăruse undeva pe strada Batiştei. 
Şi iată că ieri apăru şi Ludmila. Avea la gât o eşarfă stufoasă, luată parcă din recuzita unui teatru prăfuit. Şi nişte cizme negre cu blană pe deasupra.
- Cristian, trebuie să-ţi spun ceva!
'În sfârşit!' mi-am frecat eu mâinile. Eram tare curios. O fi picat boşorogul în nas, cu toţi intelectualii lui.
- Vrei să fii vedetă, să ajungi pe scenă? m-a întrabat ea sec.
Nu prea înţelegeam.
- Am nevoie de un tip prezentabil, care să anunţe premiile, să fie gazda întregii festivităţi.
M-am enervat brusc
- Păi cu treaba noastră cum rămâne?
- Care treabă? m-a privit ea cu inocenţă.
- Cum care treabă? Treaba cu povestea, cu boşorogul, cu banii!
Ludmila pufni ca după o glumă bună.
- A! Doar nu credeai că o să-i arăt chestia aia? N-avea nici un rost. Adică aş fi putut eu să îl conving că meriţi premiul, dar nu cu chestia aia! De altfel eram sigură că o să îmi dai altceva, nu?
Am rămas mut. Când mă enervez, respir foarte greu şi nu pot să vorbesc. Simt cum mă sufoc.
- Păi n-ai zis tu că nici măcar nu era nevoie să fie scrisă cine ştie ce? 
- Păi nu cine ştie ce, dar orişicât... În sfârşit, vrei să prezinţi festivitatea? O să apari şi la televizor!
'Ce-ar fi să-ţi trag un pumn în nas, vaco?', m-am abţinut cu greu.
- Auzi, ia să te duci la colegul Remus, să-ţi prezinte el premiile. Că-l văd mai inspirat, mai original, nu aşa?
Ludmila se lumină brusc. Unii oameni se luminează din cauza înţelepciunii, nu şi Ludmila.
- Da! Bună idee! Măăăi, bună idee! Mă duc să-l caut!
Şi plecă în grabă, azvârlindu-şi eşarfa pe gât. Am strigat după ea:
- De boşorogi şi de Remuşi să ai parte, obosito, vedea-te-aş pe la festivităţi!
A fost un lucru oribil, crunt, lipsit de logică. Dar m-am răcorit.  Nici nu cred că m-a auzit. Mi-am aprins o ţigară şi m-am uitat la ceas. Era ora unsprezece.
 

Cronică de idei
 
Renasterea - kitch-ul teologic sau acest rău numit Renaştere

ANDREEA IONESCU STAN
anul II, Regie

Renasterea a pus ratiunea mai presus de orice. Chiar si de credintele religioase. Gindirea renascentista, care ataca religia in esenta ei intima, punind omul in centrul vietii si nu dogmele religioase - asa cum facea filozofia crestina -a laicizat arta.
Mi-am pus de multe ori intrebarea cum deosebesti o icoana autentica de produsul banal al imaginaţiei omenesti, de kitch-ul nu neaparat artistic, cit mai ales teologic. Nu cumva goana dupa reusitele artistice, devenita scop in sine, creeaza o ruptura intre mesaj si metodă? Se pare ca asa s-a intimplat in cazul Renasterii. Cred ca trebuie facuta diferenta intre arta laica de inspiratie religioasa reprezentativa pentru biserica romano-catolica si arta bizantina pastrata in biserica de Rasarit.

Sa incepem cu tablourile din Roma si Florenza, acolo unde a avut loc "big bang"-ul artei Renascentiste. Aici se pun bazele stiintei picturii, a teoriei artei. In persoana unor artisti ca Leonardo da Vinci sau Michelangelo avem adevarati savanti ai domeniului care, prin studiile lor ridica pictura la nivel de stiinta, vecina si complementara cu geometria, prin perspectiva si "descoperirea" celei de a treia dimensiuni in tablou, anatomia - prin disectiile celebre ale vremii si studierea, poate chiar psihopatica, a corpului uman.

Se pare ca toate acestea sint opusul esteticii bizantine. Daca Renasterea "descopera" perspectiva, bizantinii o distrug in mod intentionat prin ceea ce se va numi "perspectiva inversa". Daca Renasterea il repune pe om in centrul universului, bizantinii incearca sa-L repuna pe Dumnezeu in centrul omului si abia mai apoi pe acest om indumnezeit sa-l situeze in centrul Universului. Acolo exista antropocentrismul, iar la bizantini teoantropocentrismul.

Eminescu spunea: "Florenza trebuia sa elibereze de sub constringerea indelungatei sale educatii crestine dorinta pe care o simtea cind privea statuile dezgropate, cind citea poetii si filozofii antici, cind isi inalta privirile ratacite catre creasta muntilor". Toata revolutia Renasterii este de fapt revenirea la acele idealuri estetice si filozofice cu care se luptase si le infrinse, cu mare greutate, pe parcursul mai multor secole, gindirea Bisericii crestine. Contrar hotaririlor Sinodului Cinci-Sase Ecumenic prin care "se interzic categoric toate imaginile care vrajesc privirea, corup mintea si pricinuiesc explozii de placeri necurate",  "noul" fel de a gindi pictura crestina s-a institutionalizat in bisericile catolice. Diferenta dintre Rasaritul Ortodox si Apusul romano-catolic trebuie cautata poate nu atit in dogme cit in practica rugaciunii si a felului in care este inteleasa si propovaduita relatia omului cu Dumnezeu. 
Pentru aceasta ar trebui sa patrundem in gindirea si spiritul acelor oameni pe care biserica romano-catolica ii cinsteste drept sfinti, pentru a incerca sa gasim motivul pentru care idealurile artei Renasterii ne-au ramas nu atit in sali de expozitie si muzee cit mai ales pe zidurile bisericilor. Deosebirea dintre icoanele bizantine si tablourile italiene incepe chiar de la deosebirea autorilor din cele doua traditii.
Biserica Ortodoxa prevede ca un "iconar cuminte" sa aiba o viata duhovniceasca inalta, sa aiba un duhovnic cu care sa se vada cit se poate mai des, iar la inceput acesta era chiar un calugar. Avem exemplul sfintilor Andrei (Rubliov), Teofan Grecul, al mesterului Dionisie, etc. "Cuviosul Andrei (in lume Rubliov) se apropia de lucrul icoanelor ce de un ritual: se postea si se ruga, pregatindu-se ca de o nevointa duhovniceasca, stropind cu agheasma toate instrumentele si materialele". Nu ne este greu sa ne imaginam starea lui de rugaciune in timpul lucrului, rezultatul careia au si fost chipurile atit de luminate ale ingerilor in icoanele lui si cromatica atit de fina din compozitiile lui. Atunci cind monahul a fost inlocuit de un iconar laic, a fost nevoie de o supraveghere deosebita a comportarii lui. Iconarului, ca si clerului, i se recomanda o viata de familie cuviincioasa. El, fiind infaptuitorul rugaciunii exprimate plastic, se deosebeste de laici, aliniindu-se, slujitorilor bisericii. Comportarea iconarului se reglementeaza prin deciziile Sinodului "Celor 100 de capete".

Altfel stateau lucrurile in biserica romano-catolica in perioada Renasterii. 

"Viata reala a Florentei - scrie Elie Faure - dramatica si decorativa ar fi putut fi pentru artisti un izvor nesecat de emotie. Ideile teoreticienilor nu ii influentau pe toti pictorii. Cei mai multi care isi incepeau cariera in atelierele fabricilor de tablouri pentru altare, duceau toata asprimea lor de mestesugari in mediile platoniciene. "Asasinul" Andrea del Castano nu era un om de litere, ci un spirit taios ca o secure, care picta pe pereti un Hristos spinzurind ca intr-o macelarie".  Donatelo, care a decorat tribuna Domului, nu rabda sa isi faca cunoscuta propria viata interioara, chiar si atunci cind sculpteaza sfinti. 
"Nicaieri nu se mai vazusera pina acum aceste maternitati dramatice, aceste miini crispate, iubirea plina de furie a mamelor, salbaticia, violenta, brutalitatea copiilor. Se vede ca o idee nou se naste, dupa iubirea salbatica a lumii pentru rodul mintii ei" - Elie Faure.Referindu-se la tablourile care decoreaza bisericile catolice, Sfintul Ierarh Ignatie Briancianinov spunea: "Se si vede ca pictorii erau oameni cu totul trupesti, care nu aveau nici cea mai mica inchipuire despre duhovnicie, nici un fel de simtire pentru ea, si  de aceea nici o posibilitate de a reprezenta omul duhovnicesc in pictura. Neavind nici o idee despre pozitia trasaturilor pe care le capata fata unui sfint barbat in timpul rugaciunii, despre pozitia pe care o iau ochii lui, gura, miinile, tot trupul, ei compun in inchipuirea lor necuviincioasa un vis liber si nerusinat si corespunzator acestei visari isi gasesc un model  femeie sau barbat, iar pensula maiastra intipareste pe pinza o neghiobie absoluta..."

"In epoca Renasterii italiene iconografia este inlocuita cu desavirsire de pictura si pictorii isi picteaza Madonele lor de pe femeile frumoase din a treia patura. Caderea bisericii catolice ajunge atit de departe incit capul ei ingaduie ca Michelangelo sa-i picteze plafonul si peretii capelei din Vatican, unde, alaturi de proorocii Vechiului Testament, pictorul a us sivlele pagine, iar pe Hristos L-a infatisat in chipul unui tinar cu constitutie atletica, care se antreneaza in orchestre pentru luptele sportive" - iata cu ce duritate critica pictura bisericeasca chiar si a ale unor genii artistice N. M Tarabukin. Intr-un cuvint, in sec.XVI bisericile se umplu de portretele amantelor pictorilor. Se stie chiar ca celebra Madona sixtina a lui Rafael nu este altceva decit portretul "prietenei" sale Fornarina.
Narcisismul si orgoliul pictorilor renascentisti sint evidente. De altfel, in aceasta consta "revolutia Renasterii" (conform Ieromonah Savatie Bastovoi), de a fi inlocuit constiinta religioasa, smerenia de "a-ti pune sufletul pentru aproapele", cu antropocentrismul arogant, care nu este decit un ego-centrism camuflat sum masca ideii de libertate.
In masura in care pictura nu mai reproduce dogmele doctrinei crestine, ci este rodul imaginatiei omenesti, ea inceteaza sa mai fie o icoana, devenind o oda adusa omului, un idol aparut ca adoratie exagerata a operei de arta. Orice estet, adorator al artei de dragul artei, al frumusetii de dragul frumusetii, este inchinator la idoli in loc de a se inchina Creatorului acelei frumuseti.
Vorbind despre Madona rafaelita, parintele Serghei Bulgacov spune" "Aici e frumusete, doar minunata frumusete omeneasca, cu religiozitatea ei cu doua intelesuri dar... fara har. Aceasta nu e icoana, este un tablou. Nu exista Feciorie ci dimpotriva, feminitate, femeie si sex".
Icoana, fiind prezenta vazuta a celor nevazute, este normal sa fie altfel decit lumea in care traim. Sfintii din icoane sint in afara spatiuluim nostru. De aceea filozofia iconografiei bizantine e mult superioara celei renascentiste. Amintesc doar "perspectiva inversa" care alunga senzatia timpului si absenta umbrelor care vrea sa expluda timpul si efemerul, puterea intunericului si mortii.
Astazi, chiar in cercurile de snobi este de prost gust sa iti placa realismul baroc si renascentist si sa nu iti placa Picasso, Vassareli, Kandinski. Acestia au invatat de la bizantini jocul cu spatiul, ceea ce a dus la pictura moderna. Curios ca si in rindurile studentilor la arte plastice arta Renasterii este privita ca o suburbie a artei. Mulajele de gips dupa Moise si David ale lui Michelangelo servesc ca studiu didactic dar ele nu sint decit o demonstratie a maiestriei de copiator ale sculptorilor.

In concluzie, tabloul laic este molipsitor. El abate de la religie, il cucereste pe privitor si il tine aproape de cele lumesti. Icoana nu e chemare ci cale. Renasterea a vrut sa aduca lumina, dar a distrus discretia, taina, si a uitat de rugaciune.  Caci sensul icoanei e rugaciunea.

Însemnare
 
Prostituţia - de la supravietuire la placere

IONESCU ALEXANDRA
anul III, Jurnalism

 Visam sa devenim fotomodele, vedete, femei cu bani care sa poata cumpara orice. Dar cate dintre fetitele, care altadata visau sa devina profesoare sau doctorite, ajung sa-si implineasca visul. Ma gandesc la subiectul unui roman "Adorabila romanca"- fetita desculta de pe ulitele pline de mocirla  ale unui cartier de periferie, viseaza sa ajunga sotia unui tanar, bogat. Pretul: prostitutia.
 Intr-o prima faza as spune ca prostitutia este un mod de supravietuire. Cel putin asa arata colturile de strada pline de fete, care pentru o suma modica de bani isi vand serviciile; tinere care provin din familii sarace.Acestea sunt tinta vizata pentru prostitutie. Credinta ca o data ajunse intr-un oras mare, intr-o tara straina se vor imbogati le face sa uite sacrificiile pe care trebuie sa le faca. Multe dintre ele devin proprietatea asa-zisilor "pesti" si sunt vandute ca niste obiecte. Intr-adevar o meserie, poate cea mai veche. Dar o data cu supravietuirea intervine si obisnuinta, devine un mod de viata, o meserie fara scapare. Ce sa faca o tanara care a practicat toata viata prostitutia. Poate sa faca multe, dar, obisnuinta, rutina oricarei meserii o impiedica sa renunte. Acesta ar fi un motiv, un altul ar putea fi faptul ca se obisnuiesc cu acest "statut" incat renuntarea le pare a fi un compromis.
 O clasificare a prostituatelor suna cam asa: porne- sclava care apartine patronului bordelului, peripatetica- cea care isi procura clientii de pe strada si hetaira- compania feminină . Sunt nume diferite ale aceleiasi meserii cu mici diferente in modul de procurare al clientilor. Aceasta clasificare ar putea onstitui si un punct de plecare pentru  acordarea unor note privind degradarea la care sunt supuse fiecare. Pe o scara de la 1 la 10, notele ar arata in felul urmator: 8 pentru sclava care este oricand la dispozitia patronului, 10 pentru cea care isi procura clientii de pe strada, care isi expune serviciile in vazul tuturor si pe deasupra are si un patron, in cele mai multe cazuri, si 5 pentru cea mai usoara forma de degradare: dama de companie, care,   in unele cazuri, nu practica prostitutia. Ar trebui sa se numeasca prostituate doar acele femei care isi asigura un trai din practicarea acestei meserii, celelalte sunt femei care o fac pentru o placere personala. Cine poate insa sa inteleaga placerea pe care ti-o ofera sexul practicat la comanda, la orice ora si cu orice persoana? Poate ca este doar placerea de a avea un mod de viata luxos. Practici prostitutia pentru a supravietui si mai tarziu devine o necesitate pentru mentinerea standardului de viata, deci constituie implicit o placere. 
A devenit o problema unanim discutată, in zilele noastre, legalizarea prostitutiei. Deja nu mai este cunoscuta ca o practica rusinoasa, cel putin pentru asa-zisele prostituate de lux, femei care sunt apreciate si chiar respectate. De fapt dintotdeauna au fost apreciate aceste dame de companie. In antichitate, acestea aveau o reputatie destul de buna in randul barbatilor din medii sociale inalte iar "munca" lor era considerata un favor. Iar pentru epoca modernă, ne aducem  aminte de celebra "dama cu camelii" care isi oferea serviciile barbatilor si era intretinuta de acestia traind in lux. Un imn din secolul 3 sau 4 i.Cr suna cam asa: "Poarta-mi intotdeauna respect / Pentru ca eu sunt cea scandaloasa si cea magnifica". 
Meseria are, asadar, radacini infipte adanc in istoria omenirii iar prostitutia ar trebui considerata o meserie onorabila demna de respect.
Reportaj de duminică
 
Verdeţuri şi mizerie,  pe ritmuri de manele...

DANA SAVA
 anul III, Jurnalism

Deşi plimbările mele prin pieţele bucureştene nu sunt chiar dintre cele mai dese, iată-mă într-o sâmbătă după-amiază, constrânsă de împrejurări, într-una dintre pieţele centrale ale Bucureştiului, în căutarea disperată a unui kilogram de morcovi, singurul ingredient care îmi lipsea pentru preparatul culinar pe care aveam sa-l gătesc în aceeaşi zi. Cum, în mod normal, cumparăturile se fac la primele ore ale dimineţii, nu era de mirare că piaţa era pe jumătate goală la ora patru după-amiaza... exceptând, desigur, un număr redus de persoane derutate care se aflau, cu siguranţă, într-o situaţie asemănătoare cu a mea. 
 Am început să mă plimb liniştită printre puţinele tarabe rămase ocupate, căutând  cu rabdare nişte morcovi mai arătoşi şi inventariind în gând ingredientele care-mi erau necesare, nu care cumva să fi uitat ceva. Nu de alta, dar deşi ora era destul de înaintată, legume aveai de unde alege, din belşug: de la roşii, gogoşari şi varză şi până la diverse legume pe care eu le ştiam de mult trecute, dar care şi-au definit formele pline (de apă, ca de gust nu prea se poate vorbi) prin serele autohtone sau cele din zone mai insorite.  Nu erau însă de cea mai bună calitate, întrucât puţinii potenţiali clienţi din jurul meu le analizau nemultumiţi, cei mai irascibili chiar apostofând uneori câte o bătrânică plictisită în spatele tarabei, vizibil deranjată de altfel de ora târzie şi dispusă oricând să infrunte supliciul cu calm, mai scăzând şi din preţ dacă era nevoie pentru a-şi vinde marfa şi a pleca acasă. 
 Adapostită de clădirea impunătoare a magazinului Unirea, piaţa in care mă aflam zăcea, contrastând izbitor cu pretenţiile centrului Capitalei, într-o mizerie jalnică. În perindările mele printr tarabe, puteam aproape să simt gustul de mici amestecat cu aburi ameţitori de alcool ieftin. Spre orele după-amiezei, zarva se potoleşte... doar muzica proastă, cu ritmuri orientale, mai răsună înăbuşit dintr-un casetofon prăfuit de ani sau mult prea solicitat de calitatea casetei de contrabandă. 
  După colţul unei tarabe goale, câţiva puradei de vârste diferite împărţeau o tigară, în timp ce unul dintre ei, cel mai şcolit probabil, făcea monetarul, muşcând cu poftă dintr-un măr. Chiar când mă pregăteam să grăbesc pasul, unul dintre ei, micuţ, desculţ, zdrenţăros şi murdar, răsări vesel în faţa mea stergându-şi nasul cu mâneca hainei, mult prea mare pentru el, şi-mi ceru "o mie" pentru a-şi lua un croissant. 

Deranjată de prezenţa lui neplăcută, dar amuzată în acelaşi timp de argumentul extrem de original, deşi, aveam să constat imediat, cât se poate de adevărat, îi întind banii. Fără să se gândească de două ori, o ia la fugă chiar în acel moment spre alimentara din colţ, tot uitându-se în urmă, nu care cumva să se fie descoperit de vistierul grupului. L-am văzut, mai apoi, înfulecând lacom din proaspătul vânat, privind în urmă la fel de vigilent, pentru a nu fi nevoit să-şi impartă prada cu ceilalţi.
Am ajuns într-un final la o tarabă unde o femeie între două vârste, orăşeancă probabil  judecând după permanenta proastă dispoziţie specifică vânzătoarelor de pretutindeni, şi am început să analizez şi eu cu privirea, ca şi cum m-aş fi priceput cu adevărat, nişte morcovi mari şi apetisanţi. Am cerut iniţial jumătate de kilogram, dar cum mi s-a părut o alegere extrem de potrivită, am hotărât imediat să iau un kilogram întreg. Bineînţeles, aveam să constat mai târziu nu numai că alesesem prost, dar şi că mă oprisem la cei mai scumpi. Dar asta e o cu totul altă poveste...
Spre ieşire, legume de import, ambalate în plastic, străluceau în ladiţele aranjate strategic de comercianţii mai iscusiţi. Pe tarabele legumicultorilor autohtoni, produsele erau aruncate dezordonat şi acoperite cu pământul în care multe dintre ele îşi căpătaseră gustul, dar care, în această situaţie, le oferea un aspect neglijent şi inestetic. Desigur, diferenţa de preţ îşi spunea cuvântul. Sărăcia, atât de evidentă la concetăţenii noştri care îşi vând munca pe doar câteva mii de lei, nu îşi mai are locul pe tarabele importatorilor:
- Cum, doamnă, 85.000 cutiuţa asta de căpşuni? striga un domn mai in vârstă, revoltat, către vânzătoarea de fructe de lux pentru luna în care ne aflam. 85.000? Păi eu de unde să dau atâţia bani pe trei căpşunele acolo? Am crezut că la matale-s mai ieftine, că doar matale vinzi în piaţă!
 - Stai tataie, că doar n-ai vrea să mănânci căpşune la vremea asta! Astea-s pentru ăi' bogaţi, că matale n-ai să-ţi iei căpşune din pensia matale. La turci e scumpe căpşunele, că e de la turci aduse, şi uite, matale, cum nu le cumpără nimeni, că lumea-i săracă, aşa, ca mine şi ca matale! ripostează vânzătoarea intrigată. 
Mă îndreptam spre ieşire, mulţumită de mine însămi, compătimind câţiva pierde-vreme care se delectau cu alcool ieftin şi de proastă calitate pe ritmuri de manele la o dugheană ponosită, pe care probabil Primăria Capitalei a omis s-o demoleze sau de care nu a aflat încă. Chiar în gangul care face legătura cu bulevardul, un bătrânel învăluit în aburii alcoolului moţăie după o tarabă improvizată dintr-o cutie de carton pe care avea expuse câteva legume ofilite şi pe care le vindea la preţ mai mic, făcând astfel concurenţă neloială celorlalţi... asta dacă se mai trezea. Am ieşit în fine in stradă, şi spre surprinderea mea nu m-am trezit în altă lume, ci în aceeaşi, dar imbrăcată în haine de duminică.
Eseu
 
Thomas Morus şi societatea utopică

CIOCARLIE ALINA
anul  II, Regie
 

Thomas Morus este cunoscut in ziua de azi ca un martir al Renasterii si ca autor al Utopiei- carte marcanta, uluitoare, si acum subiect de controverse. De asemenea, nu trebuie uitat acel Thomas Morus creionat in piesa de teatru "Un om pentru toate anotimpurile", si mai tarziu in filmul omonim... Nimeni nu pare sa il mai mentioneze pe Thomas Morus- fanaticul religios ce ii ura cu patima pe Protestanti si milita pentru arderea pe rug a acestora...
Filmul "Un om pentru toate anotimpurile", desi superb realizat, schiteaza mai degraba portretul unui sfant, al unui academician, decat al unui fanatic. Din cauza faptului ca nici filmul si nici piesa de teatru nu iau in serios convingerile religioase ale lui Morus, suntem tentati sa privim sacrificiul suprem al acestuia din punctul de vedere care ni se pare cel mai acceptabil. Privind dintr-un unghi modern si avand in spate experienta totalitarismului modern, in ziua de azi Morus se metamorfozeaza intr-un democrat cu vederi largi, putandu-se compara si ce cea mai nevinovata victima a vreunui Hitler sau Stalin sau a oricarui alt dictator modern.
Totusi nu trebuie uitat faptul ca Hollywood-ul iubeste morala si uraste ambiguitatile. Prin "Un om pentru toate anotimpurile" Hollywood-ul demonstreaza inca o data ca eroii sai sunt decupati in carton si pictati in cele mai luminoase culori pentru a avea incasari de box-office cat mai insemnate. Poate asa se explica de ce personajul din film al lui Thomas Morus are, fara nici o exceptie, cele mai bune replici.Ca personalitate istorica, Thomas Morus, autorul Utopiei, a fost un om extraordinar de complicat, mult mai interesant decat marioneta plasticata portretizata in film. Utopia este exact genul de carte complicata pe care numai un om cu adevarat sofisticat ar fi putut-o scrie.
Morus a scris Utopia in 1516, exact inainte de izbucnirea Reformei religioase. Utopia, scrisa initial in latina si tradusa mai tarziu in multe alte limbi, descrie ceea ce naratorul ei, Raphael Hythloday, un navigator filosof, pretinde a fi societate ideala- insula Utopia. Hythloday relateaza povestea Utopiei, o insula idilica, o portiune de pamant "taiata" din continent de generalul Utopus. Societatea utopica se bazeaza pe ratiune, aici nu exista proprietate privata, dorinta de putere, diferentiere intre clasele sociale, saracie, razboi, comportament imoral. Societatea utopica este caracterizata, in primul rand, de toleranta si productivitate. Dupa parerea lui Hythloday, societatea utopica este superioara oricarei ale societati europene. 

Intr-un final, personajul fictiv Morus concluzioneaza ca i-ar placea ca unele aspecte ale societatii utopice sa fie puse in practica si in Anglia, desi, mai apoi, realizeaza ca acest lucru este imposibil. 
Cartea a avut mare succes, dand nastere nu numai unei asa-zise traditii literare, ci chiar  imprumutandu-si numele acestei traditii- romanul utopic - adica incercarea literara a unui scriitor de a descrie o societate perfecta. Totusi, in ziua de azi, multi critici considera ca societatea din Utopia nu era considerata perfecta de Morus. Cu adevarat, autorul nu pare a fi intru totul de acord cu ideile lui Hythloday, dar cu siguranta cartea este formulata ca o critica adusa societatii europene a secolului 16. Cu alte cuvinte, Utopia este o reactie cauzata de un anumit moment istoric.
Utopia poate fi analizata in nenumarate feluri. Poate fi privita ca un apogeu al gandirii umaniste, ca o alternativa la feudalism, o prezentare a socialismului in forma sa incipienta, sau, din punct de vedere crestin, o incercare de a propaga Reforma. Cu siguranta Sir Thomas Morus era constient de multimea conotatiilor ce pot deriva din cartea sa.
Cartea este compusa din doua parti. Paradoxal, a doua parte a fost scrisa inaintea celei dintai. A doua parte contine descrierea societatii din Utopia si aminteste de gandirea umanista a lui Erasmus. Prima parte este o introducere a celei de-a doua, dar si un comentariu asupra ideilor expuse. De fapt, prima carte este si ea structurata in doua parti. Initial a fost gandita ca o simpla introducere, un mod de a-l prezenta pe Thomas Morus cel fictiv personajului Hythloday. A doua parte a cartii consta in discursul lui Hythloday pe diverse teme- unele din ele de importanta vitala pentru autorul Thomas Morus, altele care ajuta la creionarea lui Hythloday, prin intermediul lor devenind evident ca naratorul nu este atat de "atotcunoscator" pe cat ar putea parea la inceput. Asadar, Utopia este descrierea unei societati semi-ideale, si mai mult decat atat, este un comentariu chiar la adresa acestei societati. De multe ori, ideile din Utopia par a se contrazice reciproc.
Prin urmare, cartea poate deveni, uneori, plina de paradoxuri, asa cum este si autorul ei; Morus- omul ce propovaduia toleranta religioasa persecuta protestantii, omul care, desi a hotarat sa nu devina niciodata cleric, s-a sacrificat pentru convingerile sale religioase. 
In concluzie, Utopia este o carte care, ca si Thomas Morus, incearca sa exploreze linia subtire dintre ideal si real, dintre dorinta de a crea ceva perfect si ideea pragmatica conform careia perfectiunea, datorita fragilitatii fiintei umane, este imposibil de atins.

Însemnare
 
Pe urmele visului

LUCIAN SORA
anul II, Regie

  Don Quijote, romanul lui Miguel de Cervantes, prezintă peripeţiile unui visător, care nu mai este de mult tânăr, Don Quijote, care visează să fie cavaler, erou, într-o epocă prea modernă pentru astfel de idealuri. Personajul este la început un locuitor oarecare dintr-un târguşor spaniol, iar singura îndeletnicire plăcută este citirea şi recitirea romanelor cavalereşti. Este înnebunit după ele şi, ca un copil, le citeşte cu sufletul la gură, este impresionat de aventurile personajelor, le visează cu ochii deschişi, iar încetul cu încetul imaginaţia substituie în mintea sa realitatea. Deşi se poate interpreta foarte uşor că eroul este un nebun incurabil, eu cred că este doar un visător care, deşi în vârstă, a rămas copil. 
Asemeni personajelor din basme şi din romanele cavalereşti, Don Quijote va parcurge de-a lungul operei un drum iniţiatic. 
 


 

 

Nu ştim prea mult despre trecutul eroului, despre evenimentele importante din viaţa lui, despre copilăria sau despre tinereţea sa. Ştim însă că viaţa lui, cea reală, începe din momentul în care se echipează cu o armură ruginită şi, călare pe un cal la fel de demn pentru un cavaler ca şi armura sa, părăseşte locul de baştină în căutarea aventurii. Nu este deloc o atitudine specifică unui om matur, ci mai degrabă se potriveşte unui tânăr care vrea să ia viaţa în piept şi părăseşte casa părintească pentru surprizele realităţii. Dar eroul acesta nu vrea suprize, el vrea să aibă parte de aventurile romanelor din biblioteca sa. Singurul lucru care îl mai motivează acum este visul şi credinţa în vis. El nu vrea să vadă nişte mori de vânt, construcţii tehnice, simboluri ale lumii noi, nu vrea să vadă o ţărancă a cărei guri miroase a usturoi sau un cal care abia se mişcă. El vrea să vadă uriaşi, o preafrumoasă prinţesă cu numele de Dulcinea şi un armăsar tânăr şi puternic, Rosinante. 
Don Quijote îşi ia viaţa in mâini, la o vârstă la care mulţi abandonează să mai viseze. 
   Eseu
 
Timpul

ISABELLA SUCIU
anul III, Jurnalism 
 

   "Pentru ca totul trebuie sa aiba un sfarsit, tocmai de aceea totul este atat de frumos" spunea Charles Ramuz. Dar inainte ca un lucru sa moara trebuie sa existe. Paradoxul inevitabil aparut se traduce prin cautarea nestapanita a omului de a gasi elixirul vietii fara de moarte. Augmentatia contradictiei reiese si din incercarea aceleiasi minti omenesti de a prelungi cat mai mult existenta obiectelor care il inconjoara. Iar un proverb romanesc spune ca "cine cauta vreme pierde vremea."
     De ce au oamenii nevoie de timp? Fiinta omeneasca se agata de aceasta notiune abstracta pentru a da un sens efemeritatii sale de care este permanent constient. Chiar daca ar disparea toate ceasurile, omul ar continua sa masoare ziua si noaptea. Orientarea lui in timp este sprijinul si motivatia actiunilor sale.
     Mai este totul atat de frumos? Oamenii au perceptii diferite asupra acestei dimensiuni a Universului dupa care se ordoneaza succesiunea ireversibila a fenomenelor. Un om traieste un timp subiectiv pe care si-l imparte in secunde, minute, ore, ani...sau poate trai un timp obiectiv conformandu-se regulilor lumii in care-si petrece existenta.
      Pentru fiecare om timpul se masoara diferit. Unora li se pare ca o secunda trecuta este un an intreg sau vice versa. Aceste perceptii difera in functie de contextul in care se afla o persoana. Cumularea ? la James Joyce a unei zile, se intalneste adesea la cei pentru care fiece clipa este vrednica de a se bucura de o atentie

 creatoare. "Carpe diem" , zice un dicton latinesc. Traieste clipa! Deci timpul trece...sau poate ca nu... Sunt momente in care timpul "parca sta in loc". In astfel de clipe traiesti prezentul pentru a uita trecutul si pentru a nu te gandi la viitor. Timpul trece, vor spune multi. Apar zorile, se intuneca, cresc florile, imbatranesc... De multe ori, scurgerea constanta a nisipului prin clepsidra este asociata cu sfarsitul. Legatura dintre timp si moarte este prezenta intr-un ungher din mintea oricarui pamantean. Aristotel cuteza sa spuna ca "toti oamenii au de la natura dorinta de a cunoaste." Timpul inseamna asteptare si cunoastere. Teama suprema a omului este cea de necunoscut. Trecutul este sigur, prezentul perceptibil si viitorul necunoscut. Timpul este ca un pod din scanduri. Mergi pe drumul croit de el. Este sigur atat cat il simti sub picioare. Nu stii ce te asteapta cu fiecare pas pe care te incumeti sa-l faci. Dar aruncandu-ti privirea vezi ceea ce ai lasat in urma.
      Personajele lui Proust traiesc in acelasi timp clipa, amintirea si asteptarea. Timpul poate ucide. El este un vanator ascuns care isi arata armele atunci cand te astepti mai putin. Cand esti tanar timpul zboara. Nu te gandesti prea des la el. Treptat acesta devine tot mai prezent prin rasfoirea amintirilor pe care ti le-a gazduit. "Batranu-si aminteste/ Tanarul traieste."
      Timpul este frumos atunci cand il umpli cu lucruri care iti bucura sufletul si iti scrijeleste episoade de neuitat in cartea vietii. Tot el poate sa fuga de tine daca nu il respecti. El fuge oricum dar respectul fata de acesta se traduce prin amintirile placute pe care ti le picteaza in minte. Timpul poate fi util. Utilitatea lui este transpusa in valoare. Nu de putine ori lucrurile vechi devin adevarate nestemate ale artei. 
Eseu
 
Duşmani ai bisericii renascentiste: Martin Luther şi vrăjitoarele diabolice 

OANA VOICU
 anul II, Regie

           Religia a fost si va fi in continuare un subiect tabu . Vrem sau nu vrem sa admitem acest lucru, in functie de cata importanta acordam clerului si  bisericii in genere, la Vatican exista si acum o catacomba in subsol in care se afla documente la care nici macar azi, dupa sute de ani , nu  se permite accesul . Pentru ca Biserica (in trecut prima putere in stat) a trecut tot timpul prin mari crize existentiale si a executat masuri de precautie incredibil de dure si de oprimante.
 In 1520 , in Germania se publica primul tratat de etica luterana -"Despre faptele bune" . Este primul mesaj de atentionare conform caruia Biserica trebuia sa ia aminte la pierderea unei mari credibilitati .Credeti ca pe atunci n-a fost nimeni in stare sa observe ca titularii diocezelor abdicau sistematic de la indatoririle lor ,ca unii episcopi nu celebrau mesa timp de 10 ani ,ca altii nu cunosteau limba latina sau ca, in fine, altii se prezentau la Intrunirile Dietei imbracati ca niste laici , adeseori purtand spada in locul carjei episcopale??? Ori ca domeniile episcopiilor si ale abatiior germane reprezentau o treime din suprafata Imperiului??!!.........
Si , atunci , cum sa nu apara un om, cu o personalitate exploziva , atat de controversata si de contradictorie ca a lui Martin Luther, şi sa nu sustina faptul ca este timpul pentru o schimbare?! Un personaj atat de puternic care sa afirme ca singura punte intre om si Dumnezeu este credinta, ca păcatele savarsite nu i se pot imputa omului (ele sunt inerente naturii umane , sunt consecinţa pacatului originar). El  nu putea decat sa creeeze un nou mod de percepere si o noua religie : cea protestanta.
  Nascut in 1483 la Eisleben, fiu al unui taran, Luther nu s-a eliberat niciodata total de mentalitatea mediului din care provenea , cu toate ca a suferit influenta a aproape tuturor curentelor relgioase si cultutrale din timpul sau. Religozitatea populara l-a marcat profund. Credea in existenta spiritelor rele, in continua lupta a acestora contra Binelui, iar teama de Diavol si groaza de necunoscut l-au urmarit pana in ultimele ceasuri ale vietii.  Un eveniment tragic din viata lui - moartea, la numai cativa pasi de el, a unui prieten lovit de trasnet- l-a impresionat atat de puternic incat s-a decis  brusc sa aleaga viata monahala, intrand intr-o manastire augustiniana, unde dupa un an a fost hirotonisit preot .
Avea cunostinte teologice superficiale .Ceea ce il obseda era conflictul ireductibil intre neptinta si aspiratiile naturii umane, precum si scandalurile din viata Bisericii. Initial, tendinta lui era de a "indrepta", nu de a "reforma"ori de a-l inlatura pe Papa; ci de a-l readuce  la respectarea randuilelilor sacre. Rezultatul final insa, n-a fost "restaurarea" Bisericii, asa cum dorea L. , ci o noua Biserica- protestanta.
      Cum el nega infailibiliatatea Papei si a conciliilor, nega valabilitatea a cinci din cele sapte taine (casatoria, hirotonisirea, maslul, mirul si spovedania). Propunea în schimb ca numai duminicile sa fie zile de sarbatoare, ori ca Biblia sa fie direct cunoscuta de catre credinciosi (asadar, valoarea clerului devine aproape nula). Punand accent pe religiozitatea personala, interioara, etc , Luther si-a creat dusmani in randul Bisericii , dar mai mult decat atat , cotroverse coform carora L. ar fi avut interese meschine si materiale. Si, totusi , cu precepte de genul : " Nu faptele bune il fac pe om, ci omul bun e cel care face fapte bune ",Luther a reusit sa duca  o lupta cu istoria , pe care a castigat-o. Libertatea omului consta in capacitatea lui de a actiona din iubire pentru Dumnezeu ....Si Luther a fost un om liber...

Luther crede în superstitiile medievale şi este un mare sustinator al Alchimiei: " Alchimia imi place nu numai pentru numeroasele sale posibilitati practice, de tratare a metalelor , de distilare a ierburilor si de pregatire a licorilor, ci si pentru alegoria si semnificatia sa secreta, extrem de seducatoare , privind subiectul reinvierii mortilor in Ziua de Apoi".
Totuşi, el este cu totul impotriva practicilor vrajitoresti . Este singurul moment in care el devine partizan de opinie al Bisericii catolice, momentul in care a inceput vanatoarea de vrajitoare si arderea acestora pe rug: " Biblia ne invata ca exista vrajitoare si ca ele trebuie ucise."
. ...Alaturi de Inchizitie , " Index librorum prohibitorum", conquistadori si criminalitate , vanatoarea de vrajitoare reprezinta unul dintre aspectele sumbre al Renasterii . Biserica declara ca " vrajitoria este un fel de erezie ,intrucat reprezinta un cult care se abate mult de la cultul oficial crestin." Numeroasele razboaie devastatoare , frecventele calamitati naturale, marea epidemie de ciuma , perioadele de seceta si foamete , au creat o stare generala de disperare si anxietate, favorizand  raspandirea superstitiilor si credintelor in mijloace si solutii salvatoare supranaturale. Astfel, s-a format , cu concursul oamenilor Bisericii , dar si al intelectualilor laici- o conceptie articulata despre vrajitorie. 
   Primul element al acestei conceptii este Diavolul, centrul si sursa vrajitoriei , stapanul si partenerul vrajitoarei cu care aceasta a incheiat pact . Al doilea element de baza al vrajitoriei era deci acest pact, in existenta reala a caruia credeau insusi clerul, precum si elita intelectuala a laicilor . Aceleasi medii clericale si de intelectuali laici erau convinse si de ideea Sabatului, a reuniunilor nocturne ale vrajitoarelor (de obicei sambata la miezul noptii spre duminica). In cursul acestor adunari se credea că se desfasurau diferite rituri blasfemitorii , imorale ,obscene,de incest, infantricid&canibalism, parodii ale liturghiei catolice,de adoratie a Diavolului si raporturi sexuale cu acesta. 
 Procesul contra vrajitorilor era precedat de anuntarea a doua masuri: instituirea perioadei de gratie(timpul in care cel suspectat se putea autodenunta si "decretul de credinta"( care obliga pe orice bun crestin  sa denunte pe oricine practica vrajitoria). In caz ca probele de judecata nu erau suficiente, completul de judecata-format din inchizitor,episcop local si un profesor de teologie-decidea completarea lor prin aplicarea torturii . Inainte de a fi torturati,cei banuiti ,barbati sau femei, earu tunsi si epilati pe tot corpul, deoarece se credea ca in par se ascundea o substanta cu efect magic.Apoi, dezbracati complet, li se cauta pe tot corpul "semnul Diavolului"(care putea fi o cicatrice, un neg, etc.) ...Pedepsele aplicate variau de la surghiun, biciuirea in public, confiscarea bunurilor, excluderea de la drepturi civile, intemnitare , pana la pedeapsa capitala: arderea de viu pe rug. Iar cu această pedeapsă  M. Luther era intru totul de acord. 
  Despre vrajitorie s-a scris mult, dar in nici un moment Biserica nu a vrut sa ateste existenta reala a acestui fapt mai ales in randurile clericale (de exemplu necromatia-ceremonialul ritual magic al invocarii spiritelor mortilor-era practicat mai ales la curtile monarhilor europeni, si chiar la curtea papala.)
   ...Vrajitoria , cu timpul , a fost suprimata .Biserica a reusit sa o indeparteze...
Spre deosebire, protestul de pe usa catedralei Wittenberg , ca replica a "Indulgentelor" Papei, insa, ramane marturie mai bine bine de cinci secole...
SF
 
Animale de casă

ROMULUS LUCIAN,
anul II, Regie

Aşeza dosarele de sticla pe birou când alarma consolei de informatii îl anuntă ca este apelat. Atinse butonul digital aflat pe coltul biroului lasând un cristal verde sa se deschida în fata lui. Pe ecranul care se lumina din interior aparu chipul secretarului general de la primaria spatiala.
- Ma scuzati ca va deranjez la ora aceasta dar trebuie sa veniti urgent la primarie.
- S-a întâmplat ceva?
- La ora zece sa fiti aici, mai spuse secretarul iar transmisia se opri. David privea, unde fusese ecranul mai devreme, fara sa întelega ceva. Ce era atât de important încat sa-l caute chiar secretarul general. Dar poate nu este ceva grav, îsi spuse el. Daca era grav venea armata sa-l aresteze. Se ridica de la birou si se uita pe geam privind pamântul. De când lucra pe baza stiintifica nu vorbise cu prea multe persoane importante. Ceva se întâmplase iar el era deja îngrijorat. Porni spre navetă sa o pregateasca.

Drumul spre centrul galaxiei parea interminabil desi naveta lui era una dintre cele mai bune, doar el ajutase la construirea ei, era seful echipei de ingineri tehnologici. Trecu pe lânga zecile de sisteme solare care reprezentau colonii terestre. Nu gasira viata pe nici o planeta din galaxie. Se zvonea ca fusesera niste fiinte dar sosirea oamenilor le-a dus la disparitie. El nu le-a vazut niciodata. Disparuseră ca rasa cu sute de ani înainte ca el sa se nasca.
Opri naveta în marea parcare a primariei spatiale. Primarie ce ocupa zeci de mii de perseci pe un asteroid artificial. Pentru câteva secunde  se pierdu în marea de oameni care se aflau acolo. Norocul lui fusese ca trecuse pe deasupra lui un ecran care anunta directiile de deplasare spre birouri. Gasi un ghiseu electronic unde cyborgul, ce tinea loc de secretara, îl directionă spre biroul secretarului general. Ajuns acolo, batu la usa iar un soldat îi deschise. Îl privi câteva secunde, timp în care scanerul de pe ochi îsi facu meseria, apoi spuse:
- Sunteti asteptat, intrati!
Biroul rotund era ocupat pe toate laturile lui de catre oameni. Gasi un loc liber si se aseză. Secretarul rasfoia câteva dosare când observa ca venise si David. Lasa dosarele si se adresa grupului de oameni.
- Ati fost chemati cu totii aici dintr-un singur motiv, doamna Abey Donje a murit acum o saptamâna. Cei care se aflau la masa priveau mirati. Era singurul cetatean care avea o planetă fermă, continua secretarul, acum dupa moartea ei am primit testamentul. Oamenii începura sa murmure iar secretarul continua sa vorbeasca facându-se ca nu-i aude.
- Voi ati fost cautati pentru ca sunteti singurii urmasi ai acestei doamne.
- Dar nici unul dintre noi nu a auzit de ea, spuse unul din oamenii aflati acolo.
- Pentru ca ea s-a nascut pe acea planetă fermă. Familia ei locuieste acolo de patru generatii. Acum sa revenim la testament, spuse secretarul care deschise plicul. Se uita pe singura foaie pe care o gasi. Se pare ca toata averea pe care o lasa este chiar planeta ferma si este lasata lui... Cere sa fie lasata unui membru al familiei care lucreaza în domeniul stiintei. Singurul pe care îl cunosc este David.
- Nu este corect! ţipă unul din oameni.
- Trebuia sa lase ferma cuiva mai sarac.
- Sau sa o vânda si sa împarta unitatile în mod egal.
- Din pacate ăsta este testamentul, David vino cu mine, spuse secretarul care trecu printre rude fara sa le asculte. Îl lua de mâna pe David si-l trase în alt birou. Îi arata unul din cele doua fotolii pentru a se aseza.
Secretarul accesă pe ecranul, care se deschise pe birou, informatiile despre singura planeta ferma care mai exista în galaxie. Celelalte fusesera închise din lipsa de animale. Scoase pe o placuta locatia planetei si câteva informatii despre cei care au lucrat acolo si ce fel de animale se cresteau. Îi întinse placuta de sticla si îl saluta aratându-i usa. David se ridica si parasi biroul fara sa se uite pe placuta. Ajuns în marea parcare subterana îsi lua naveta  si pleca spre planeta. Introduse coordonatele în calculatorul navetei iar el se uita pe datele placutei. Singurul care lucrase acolo si înca mai lucra de câtiva ani buni era Edy Klaw. Date despre animale nu prea erau. Nu asa cum vroia el. Doar cum si ce manânca, cam care este modul lor de viata. Ceea ce nu întelegea era de ce mai erau doar opt animale si nu gasi nicaieri numele rasei. Era cea mai ciudata placuta cu informatii pe care o primise. Nu aflase nimic, doar date incomplete, dar oricum era planeta lui si avea sa afle tot ce-l interesa când ajungea acolo.

Drumul spre marginea galaxiei era interesant. Trecu pe lânga zecile de nave care transportau resurse catre pamânt. Zeci de nave care se asigurau ca pamântul, centrul politic al galaxiei, are tot ce-i trebuie, asta dupa ce a ramas doar o bucata de pamânt în spatiu. Fara nimic altceva, resurse, apa. Exploatasera la maxim toate resursele pentru a cuceri spatiul si au neglijat planeta.
Ajunse aproape de micuta planeta verde. Era una din acele planete singuratice din galaxie care puteau mentine viata pe ea. Era perfecta pentru o baza de aparare a galaxiei dar era folosita ca ferma. Trecu prin atmosfera si traversa imensele pajisti de iarba îndreptându-se spre singura ferma de pe planeta. Si într-adevar nu merse mult ca la orizont se vedea deja acoperisul micutei case de lemn.
Opri naveta în fata garduletului si coborî. În fata portii mai era o naveta, probabil era a lui Edy. Nu se vedea nici un tarc pentru animale, mai mult ca sigur era în spatele casei.
Se apropie de usa dar înainte sa o atinga Edy o deschise.
- Bine ai venit, intra. David intra în holul casei unde se afla improvizata o mica bucatarie. Trecu în urmatoarea camera descoperind un salon. Se mai vedea o usa si o scara pentru etaj. Nimic mai mult. David se aseza pe un fotoliu în fata lui Edy.
- Ce-mi poti spune, despre Abey Donje, ferma si animale? întreba David.
- Doamna Abey a mostenit ferma de la parinti. A continuat sa aiba grija de animale dar din pacate nu a avut nici un urmas care sa ramâna sa aiba grija de ferma. Presupun ca tie ti-a fost lasata în grija.
- Da, raspunse David privind peretii care erau plini de poze cu creaturi negre. Parca erau oameni îmbracati în costume negre mulate si cu cap de... Semanau cu pumele.
- Ferma este în cea mai perfecta stare. Nu este cine stie ce, este construita doar pentru o persoana. În legatura cu animalele, nu ai prea mult de munca, exista un aparat care le hraneste. Tot ce trebuie sa faci este sa... te uiti la ele.
- Cum adica? Asta faceti voi toata ziua?
- Nu. Le studiem dar... Cum sa-ti spun. Sunt unicele animale din aceasta rasa care au mai ramas în galaxie. Doamna Abey a descoperit cum se înmultesc si cu ce se ocupa. Tocmai de aceea te rog sa ai grija sa nu le lasi sa te imite sau sa le lasi afara din cusca atunci când au loc descarcari electrice. Poti sa le dai drumul ziua sa se plimbe, seara vin înapoi. Nu sunt periculoase si nu ataca sau musca, sunt foarte calme.
- De ce?
- Trebuie sa plec dar voi veni luni. Weekend-ul îl am liber, mai spuse Edy si se ridica pornind spre usa.
- Ce trebuie sa fac eu?
- Nimic. Mai vorbim luni, acum trebuie sa ajung la centrul de studii. Considera aceste zile o vacanta, luni vei începe munca la aceasta ferma si crede-ma, o sa afli niste lucruri incredibile. Dar sa o lasam pe luni. Salut!

Se plimba pe iarba verde privind cerul. Îsi aminti de ceea ce spusese Edy, sa fie atent la descarcarile electrice dar nu erau nici macar nori. Se apropie de casa si se îndrepta spre tarc. În loc de tarc gasi o cusca de fier pe jumatate îngropata în pamânt. Se apropie si se uita pe un gemulet cu grati care se afla acolo. Deschise usa si le lasa sa iasa apoi facu un pas în spate când cele opt creaturi iesira. Desi stia ca nu-i vor face nimic, avea acel sentiment de frica, nu mai vazuse niciodata asa ceva. Trecura pe lânga el studiindu-l apoi îsi continuara drumul pe câmpie.
David se întoarse în casa si chema prin consola de informatii pe prietena lui. Pe ecran aparu chipul unei fete foarte frumoase. De câte ori David o vedea nu mai reusea sa faca nimic. Era mai mult decât vrajit. Ochii albastri, ridurile care îi apareau lânga buze atunci când râdea, parul lung si negru care îi acoperea umerii, o faceau mult mai frumoasa.
- Ce mai faci? Sper ca nu lesini! spuse Sim care îl vazu pe David aproape pe jumatate adormit. Era deja în lumea viselor.
- Tocmai am mostenit o casa pe o planeta. De fapt toata planeta este a mea si pâna luni, când vin cei care se vor ocupa de... ceva, vreau sa vii sa stai cu mine.
- Ai o planeta?
- Da, am primit-o de la o ruda de care nici nu stiam ca exista. Vii? Am o surpriza pentru tine. Te rog!
- Bine, am sa trec pe acolo, nu promit ca am sa ramân. Am de pregatit o lucrare pentru comisia spatiala de cercetare.
- Proiectul de asimilare a altei galaxii?
- Da, trebuie sa ne extindem, galaxia este deja suprapopulata. Ne vedem acolo. Sa-mi trimiti coordonatele.
- Bine, pa!
- Pa! raspunse Sim. Ecranul se închise dupa ce prietana lui primi coordonatele trimise de calculator. David s-ar fi ridicat de pe scaun dar imaginea ei era înca în fata ochilor. Abia astepta sa vina si ea sa fie cu el, sa o impresioneze cu fiintele pe care le avea în captivitate. Îi veni un gând, daca creaturile faceau ce spunea el, îl imitau, sa le puna sa o atace iar el sa o salveze. 


 Nu trecu mult si sosi si prietena lui. Astepta sa aseze naveta în fata casei apoi facu semn creaturii sa sara le ea. Creatura se uita o clipa la David parca refuzând apoi porni spre Sim. David o vazu coborând, era asa frumoasa. Parul îi acoperea umerii. Îi vazu fata, ochii, deschise usa sa porneasca spre ea când încremeni.Creatura sarise pe ea. Ţipa îngrozit în timp ce alerga spre ea. Creatura fugii iar el o lua în brate ridicând-o de jos. O duse în casa si o întinse pe canapea. Se uită sa vada daca este ranită dar nu avea nici cea mai mica zgârietura. Se uita la ea si o vazu privindu-l socata.
- Îmi pare rau. Eu am pus creatura sa te atace. Vroiam sa te salvez de ea si... Se uita la Sim care avea lacrimi în ochi. Îl împinse si se ridica de pe canapea pornind spre usa. Iesi afara si se opri. Cele opt creaturi erau în fata casei. Sim intra înapoi încet iar David se apropie de ea luând-o de mâna.
- Nu sunt periculoase, sunt chiar foarte pasnice, le place sa imite. Am învatat o creatura sa ma imite si sa te atace dar sa nu te ranesca. Vroiam sa-ti arat ca ma pot lupta cu oricine pentru tine. Sim nu-i raspunse, se uita la el. Daca vrei sa te te joci cu o creatura, sa o cunosti mai bine... Sim se îndeparta de usa în clipa în care David o deschise. În casa intra o creatura iar Sim era deja la jumatatea scarii spre etaj. David se apropie de ea si îi întinse mâna.
- Ai încredere în mine? Te rog! Sim îi privi mai multe secunde apoi întinse mâna. Coborî de pe scara apropiindu-se de David. Nu-ti face nimic. Vorbeste cu ea. Sim se apropie si puse mâna pe creatura, nu se întâmpla nimic.
Sim iesi în curte. Cel putin nu mai era lânga David. Ceea ce-i facuse o suparase îndeajuns sa nu-i mai vorbeasca. Nu plecase, vroia sa vada ce sunt acele creaturi, nu mai vazuse niciodata asa ceva.
David statea la geam si o privea. De la acea întâmplare nu mai spuse nimic. Ce ar fi spus? Dupa ce-i făcuse era fericit ca înca nu plecase. Se obisnuise cu fiintele negre, o vazu râzând. În aceea clipa era gata sa-si ceara scuze din nou, în genunchi daca era nevoie, doar sa-l ierte.

Veni si seara iar Sim intra în casa aducând cu ea si creatura.
- Vrei sa manânci ceva? întreba David dar Sim trecu pe lânga el ca si când nu-ar fi existat. Se apropie de bucatarie când realiză ca nu este asa cum se astepta ea. Nu avea nici un replicator de mâncare. Se întoarse si se uita la David.
- Trebuie gatita. Am pregatit ceva, daca vrei sa manânci... mai spuse David si ridica cupola de plastic care acoperea masa din centrul casei. Sim zâmbi si trecu pe lânga el multumindu-i apoi se aseza la masa.
- Cu ce le hranesti?
- Sunt hranite de un aparat la ele în cusca.
- Dar ea este aici, ce-i dai sa manânce?
- Cred ca poate mânca ce mâncam si noi, spuse David si îi arunca o bucata de carne. Creatura o mânca fara sa spuna ceva.
- Manânca orice fel de mâncare si în afara de asta înseamna ca esti si un bun bucatar.
- Da, si dupa ce termini de mâncat, ti-am pregatit baia si patul unde o sa dormi.
- Si tu unde o sa dormi, daca nu sunt prea curioasa?!?
David se strâmba, dar în sensul comic, privi undeva pe un perete iar Sim spuse:
- Cuvântul canapea începe cu C mare.
- Da, asta vroiam sa spun.

Si veni si momenul în care se stinse lumina la etaj cu David la parter. Ideea de a o impresiona fusese pe atât de proasta pe cât fusese de idioata. Trebuia sa-si ceara scuze la cel mai serios mod asta daca nu vroia sa o piarda. Era cea mai frumoasa fata pe care o vazuse în viata lui, nu trebuia sa o lase. Numai gândul ca ar pleca a doua zi, fara sa se mai întoarca, îl omora. Se ridica de pe canapea si urca treptele spre etaj.
Se apropie de pat dar ea nu era acolo. Vazu o silueta trecând prin fata geamului. Se uita si o vazu stând pe balcon privind cerul. Se apropie si iesi si el pe balcon. Sim îi simti prezenta si se întoarse cu spatele la el. David o lua în brate iar aceasta îsi puse capul pe umarul lui.
- Vroiam sa-ti spun cât de speciala este dragostea mea pentru tine. Daca o forta divina ar îndeplini o singura dorinta, din toate lucrurile pe care mi le doresc, as alege sa-mi arate o cale spre inima ta, sa ma ierti. Mai ti minte când mi-ai iesit în cale si am stiut ca nu trebuie sa te pierd. Mi-ai dat puterea sa merg spre iubire. Acum nu vreau ca totul sa fie doar un vis, vreau sa fie adevarat. Te vreau mai mult ca oricând, vreau sa te tin în brate. Vreau sa-ti simt buzele iar sarutul sa fie etern. Esti singura pe care o iubesc cu adevarat când te vad nu ma mai satur de privit. Îmi e dor de ochii tai. Ti-am spus ce simt, te-am tinut în brate dar nu vreau sa-ti spun adio.
- Acum nu iubesc, nu urasc, sufar pentru ceea ce-mi doresc. Îmi amintesc, îmi amintesc când m-ai sarutat, vreau sa-ti împart dragostea mea. Inima mea te va urma, spuse Sim iar David o lua în brate ducând-o în camera. Îl iertase.

David se trezi speriat. Se uita în jur si descoperi ca este singur în pat. Se ridica si coborî la parter. Sim nu era acolo. Gasi doar un pahar spart. Iesi afara si vazu naveta. O striga pe Sim dar nu-i raspunse nimeni. Privea peste tot dar nu era decât câmp. Se uita la cusca cu animale si descopera doua fiinte care dormeau lânga aceasta. Deschise poarta si le spuse sa intre în cusca. Pentru o fractiune de secunda cât se aprinse lumina în cusca observa ceva cu coada ochiului, dar probabil se datora sperieturi.
Nu întelegea de ce plecase doar se împacasera iar... Iesi afara si încremeni, naveta ei era înca acolo. Se întoarse în casa si chema, prin ecranul biroului de la parter, agentia de transport. Poate plecase cu o nava de transport. Întreba daca trecuse vreo nava prin sector dar nu trecuse. Nu întelegea unde disparuse. Daca a fost rapita, doar era frumoasa. Dar cine sa faca asta? Poate una din rudele de la primarie. Venisera dupa el si au dat peste ea si au rapit-o. Mai mult ca sigur asta era. Chema politia spatiala sa anunte rapirea.
- Am primit coordonatele. Vom discuta mai întâi cu toate rudele apoi vom veni si pe planeta.
- Daca puteti sa va grabiti, nu vreau sa pateasca ceva.
- Vom face tot ce ne sta în putere. Tot ce va rugam este sa nu parasiti planeta pâna nu vine un echipaj acolo.
- Nu plec, vreau sa o caut pe planeta, nu este mare.
- Bine, buna ziua. Saluta si David si închise consola. Primul lucru a fost acela de-a se urca în naveta lui pornind sa cerceteze suprafata planetei. Nu gasi nici cea mai mica urma. Pierdu toata ziua cercetând fiecre metru al planetei. Naveta lui avea motoare destul de puternice pentru a acoperi toata suprafata planetei care nu era nici ea prea mare. Se însera. Cel mai apropiat astru care avea forta asupra planetei se ascunse în spatele câmpiei de la orizont.
Ajuns la cabana chema din nou sectia de politie.
- Am cercetat si se pare ca este o problema. Doamna Abey Donje nu a murit.
- Glumiti!?!
- Nu, cadavrul ei nu a mai fost gasit. Edy, cel despre care ne-ati spus, nu există. Am cercetat mai atent si am descoperit ca ferma dumneavostra nici nu este legala. Primarul a fost socat sa afle asta. A zis ca planeta avea toate actele în regula dar la o privire mai atenta s-a descoperit ca planeta trebuia sa fie de fapt baza de securitate. Se întâmpla prea multe lucruri ciudate acolo. Mâine dimineata va ajunge acolo o nava a armatei sa se ocupe de planeta.
- Si cu animalele pe care le am aici?
- Vei discuta cu armata despre planeta si animale. În legatura cu disparitia, va veni si un echipaj al politiei cu armata. Deocamdata sunteti principalul suspect.
- Daca o rapeam nu as mai fi chemat politia.
- Sa nu parasiti planeta, spuse politistul si ecranul se închise.

David se întinse pe pat privind tavanul. Chiar nu stia ce sa faca. Totul parea asa ciudat. Iesi în curte si se uita la cerul plin de stele apoi se apropie de cusca si o deschise. Se uita înauntru când o creatura iesi în fuga afara. David închise cusca pentru a nu mai iesi si alte creaturi, apoi porni pe urmele acesteia. O gasi în casa. David se aseza pe canapea si privi la fiinta. Aceasta se apropie de David si se uita în ochii lui. Era ceva.
- Doamne, cât o doresc. Acum am impresia ca ochii acestei creaturi seamana cu ochii ei. Trebuie sa ma odihnesc, mâine ma întorc pe baza. Trebuie sa o gasesc.

Se trezi speriat. Simtise ceva. Poate fusese doar un cosmar. Coborâ treptele spre parter pentru a bea un pahar cu apa. În timp ce înghitea pe pahar se reflecta un fulger. Lasa paharul jos iar mai multe fulgere strabatura cerul. Iesi afara dar nu era nici un nor, doar fulgere. Se întoarse în casa spunând ca înca viseaza. Se culca.

Ce vis groaznic avusese aseara. Bine ca fusese doar un vis. Se ridica din pat si se întinse. Se simtea ciudat. Auzi zgomot în curte. Se uita pe geam si vazu mai multe nave ale armatei din care coborau soldati. Undeva într-o naveta erau urcate creaturile. Porni în fuga spre curte si începu sa tipe dar se opri la jumatatea curtii. Nu întelegea de ce armele erau îndreptate spre el. Le spuse ca el este David iar o unda electrica îl trânti la pamânt. Era paralizat. Vazu soldatii care se apropiara de el.
Fusese urcat în naveta alaturi de celelalte fiinte. Se uita la creatura din fata lui. Era aceeasi care statuse cu el aseara. Ce semana cu Sim. Iar ochii ei, ochii ei reflectau chipul lui, al unei creaturi negre.

Copyright © Doina Ruşti