Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot - Doina Ruşti Mămica la două albăstrele - Doina Ruşti Patru bărbaţi plus Aurelius - Doina Ruşti Cămaşa în carouri - Doina Ruşti Lizoanca - Doina Ruşti Fantoma din moară - Doina Ruşti Zogru - Doina Ruşti Omuleţul roşu - Doina Ruşti
Doina Ruşti
Manuscrisul fanariot Mămica la două albăstrele Patru bărbaţi plus Aurelius Cămaşa în carouri Lizoanca Fantoma din moară Zogru Omuleţul roşu
Enciclopedia culturii umaniste
Literatură română pentru clasa a 12-a



Literatură universală (manual pentru clasa a XI-a)
Literatură universală (manual pentru clasa a XII-a)   Manual editat
 
 

Literatură universală (manual pentru clasa a XI-a)

Planificarea materiei


Preţ: 9 lei


(în colaborare cu George Enache), Ed. Paralela 45, 2006
Referenti stiintifici:  Emilia Neamtu, Constantin Dram



Cuprinsul manualului
Fragment:
Iscusitul hidalgo don Quijote de la Mancha
de Miguel de Cervantes Saavedra
(fragment)

MIGUEL DE CERVANTES SAAVEDRA (1547-1616) este unul dintre scriitorii mari ai literaturii universale şi poate că cel mai reprezentativ scriitor spaniol. A scris, printre altele,  tragedii, drame, comedii, nuvele, un roman pastoral (Galateea), dar opera sa capitală rămâne Iscusitul hidalgo don Quijote de la Mancha.
































Prima parte a romanului Don Quijote a apărut în anul 1605. Ediţia definitivă este tipărită în anul 1608


 
 

Dicţionar  explicativ

hidalgo - titlu nobiliar pe care îl primau în Evul Mediu spaniol în special proprietarii unui teren agricol. Mic boier de ţară.
Dulcinea - iubita imaginară a lui don Quijote, în numele căreia el săvârşeşte fapte de vitejie.



 
 
 
 
 
 
 
 
 

Barocul - curent artistic elitist, după unii exegeţi, un metastil, manifestat în cadrul Renaşterii şi după aceea, până în zilele noastre. Operele baroce manifestă interes faţă de aglomerări simbolice, redundanţă de sens, mesaje criptice. De asemenea, adoptă construcţiile epice labirintice, cu numeroase planuri şi nuclee narative. Capitolul XXII
Despre felul cum slobozi don Quijote o mulţime de nenorociţi, duşi fără de voia lor acolo unde n-aveau nici un chef să se ducă

Şi, chemându-i pe toţi ocnaşii, care, după ce-l despuiaseră pe comisar, lăsându-1 numai cu pielea, se învârteau năuciţi, îi adună pe toţi roată, ca să asculte ceea ce le poruncea, apoi le zise:
- Orice om nobil trebuie să fie recunoscător pentru binefacerile primite, şi unul din păcatele ce-l supără mai mult pe Dumnezeu este nerecunoştinţa. Spun asta, pentru că aţi avut prilejul să simţiţi, domnilor, din experienţa cea mai nemijlocită, binefacerea săvârşită de mine întru binele vostru: drept răsplată pentru ea, aş dori, şi asta-mi este voia, ca, împovăraţi cu lanţul pe care vi 1-am luat de pe grumaji să purcedeti numaidecât la drum şi să vă duceţi în  cetatea Toboso, şi-acolo să vă înfătişaţi dinaintea domniţei Dulcinea del Toboso şi să-i spuneţi că robul său, Cavalerul Tristei Figuri, v-a trimis ca să vă închinaţi ei şi să-i povestiţi de-a fir-a-păr tot ce-a cuprins această faimoasă aventură, până ce v-arn putut dărui din nou multdorita libertate. Iar după ce veţi fi îndeplinit aceasta, vă puteţi duce oriunde veti, voi, să vă căutati norocul.
In numele tuturor răspunse Ginés de Pasamonte, care rosti:
- Ceea ce ne ceri Măria-Ta, domnul şi mântuitorul nostru, ne este cu neputinţă, ba chiar e mai mult decât peste puterile noastre să împlinim, căci nu putem merge toţi laolaltă pe drumuri, ci numai câte unul şi răzleţiţi, având fiecare grijă de pielea lui şi ascunzându-ne şi-n gaură de şarpe, ca să nu ne afle "Sfânta Frăţie", care nu mai încape îndoială că se va urni în căutarea noastră. Ceea ce ai putea Domnia-Ta face, şi drept ai destul s-o şi, este să ne strămuţi închinarea asta şi tributul dat domniţei Ducinea del Toboso într-o câtime oarecare de Credo şi de Ave-Maria pe care noi să le rostim pentru Luminătia-Ta, lucru ce s-ar putea împlini fie zi, fi noapte, din mers ori stând culcat, la vreme de pace sau de război. Dar să-ţi treacă prin cap c-avem să ne întoarcem acum la hârburile Egiptului, vreau să spun, să că ne vom 1ua lanţul şi ne vom aşterne drumului către Toboso, ar însemna să-ţi închipui că-i noapte afară acuma, cu toate că nu-i nici zece dimineaţa, şi să ne ceri nouă una ca asta, înseamnă să ceri plopului mere.
- Atunci, mă jur pe orice, zise don Quijote (căruia îi şi sărise ţandăra), don Pui-de-Lele, don Ginesillo de Şterpelillo, sau cum te-o fi chemând, c-ai să te duci tu singur, cu coada-ntre picioare, şi cu toată fierăria asta pe umeri, fără doar şi poate, cum te văd şi mă vezi!
Pasamonte, care nu prea era răbdător din fire (mai fiind şi încredinţat că don Quijote n-avea minţile toate de vreme ce putuse săvârşi una atât de boacănă, dându-le lor libertatea), când se văzu în  aşa chip tratat, nu făcu decât un semn cu ochiul tovarăşilor săi şi, trăgându-se cu toţii mai la o parte, pe dată începură să arunce o ploaie pietre în  don Quijote, căruia cele două mâini nu-i mai ajungeau ca să se poată feri, acoperindu-se cu scutul, în vreme ce sărmanul  Rociante numai de pintenii lui n-avea timp să se sinchisească, mai abitir decât dacă ar fi fost de bronz! Sancho se dădu îndărătul măgarului, ca trupul dobitocului să-l ferească de norul şi grindina de pietre, ce ploua întruna asupra amândurora. Don Quijote nu se putu scuti atât de bine de lovituri cu pavăza încât să nu-l ajungă nu ştiu câţi bolovani, care-i loviră trupul cu atâta putere, încât îl doborâră la pământ. Şi nici nu căzuse bine, că se şi trezi cu studentul de-a călare pe pieptul lui, luându-i lighenaşul din cap şi trăgându-i cu el trei-patru lovituri pe spinare. După asta, studentul mai dădu tot de atâtea ori cu ligheanul de pământ şi-l făcu zob. Îi luară pieptarul pe care-l purta pe de-asupra armurii şi vrură să-i ia şi nădragii, şi de bună seamă că i-ar fi luat, dacă nu s-ar fi împiedicat în jambierele lui de fier. (trad. Ion Frunzetti şi Edgar Papu)

Subiectul romanului Don Quijote de Cervantes
Don Quijote aduce în prim-plan un hidalgo bătrân, care îşi caută bucuria în literatură; el citeşte romane cavalereşti până când creierul i se usucă şi se identifică eroilor din cărţile citite. Împreună cu  Sancho Panza, un ţăran cam sărac cu duhul, don Quijote pleacă în lume să dobândească titlul de cavaler prin fapte gloriose, ca apărător al celor năpăstuiţi. El cutreiere ţinuturile, purtându-se ca un cavaler rătăcitor: înfăţişarea lumii este cea pe care vrăjitorul Freston o doreşte, dar în realitatea lui don Quijote, hanurile sunt castele, morile de vânt sunt uriaşi, iar faptele de vitejie sunt săvârşite în numele unei prinţese imaginare - Dulcinea del Toboso.
În cele din urmă, un bacalaureat pe nume Samson Carrasco, deghizat în cavaler rătăcitor, îl provoacă la duel pe don Quijote, sub legământul că cel învins va renunţa pentru un an la titlul de cavaler. Bătrânul hidalgo pierde şi îşi ţine jurământul; întors acasă, după o boală scurtă, el îşi condamnă aventurile şi pare să-şi fi schimbat idealurile şi viziunea, moare fără să-şi mai îndeplinească dorinţa de a începe o altă aventură.

Copyright © Doina Ruşti