Doina
Ruști

Interviu Libris

În dialog cu Laurențiu‑Ciprian Tudor despre scris, scriitori și cititori Scriitorul este un om care scrie și se recomandă prin scris. Cine se bate cu pumnul în piept că este scriitor, dar n‑a scris mare lucru, nu poate fi luat în seamă. O povestire care moare pe intrigă nu te face scriitor. Un roman cu o sută de personaje care nu fac nimic e doar un strigăt de disperare. Literatura începe în sufletul unui scriitor și se termină în sufletul altei ființe. Bineînțeles, scriitorul poate fi un om plin de ifose, care vrea neapărat ca vorbele lui să rămână bătute în cuie pe frontispiciul unei lumi trecătoare. Toate acestea, bune și rele, contribuie la imaginea sa. O dată, la Iași, cineva mi‑a spus că există scriitori și scriitori închipuiți. Atât unii cât și ceilalți, aș zice eu, se regăsesc în toate grupurile ‑ vechi și noi, promovate sau nu, elitiste sau nu, în capitală sau în provincie, în jurul unei reviste sau într‑un cartier boem. Iar, de regulă, cei din a doua categorie contribuie masiv la alcătuirea unui portret generic. Fac parte din atmosfera obligatorie a unei literaturi. (2018-09-25)
Interviu Libris - Doina Ruști

O carte este un fel de vis șerpesc, topit în celulele celui care a citit-o.

Laurențiu-Ciprian Tudor: La finalul lunii mai, anul trecut, vă invitam să participați la ancheta numărului 2 al Revistei literare LIBRIS. Vă întrebam despre utilitatea literaturii și despre prestigiul scriitorului. Mărturisesc că răspunsul dvs. m-a uimit. Făcând referire la „Așa grăit-a Zarathustra” îi dădeați dreptate lui Nietzsche că, la final, toți oamenii vor crea și erați de părere că am ajuns la acel final, în care oamenii creează aproape în masă. „Am ajuns – spuneați – la acel timp al sărbătorii, iar când autorul n-o să mai conteze, literatura va atinge stadiul desăvârșirii. Cărțile nu se vor mai vinde, ci vor fi puse la un loc, într-o bibliotecă virtuală, în care oamenii vor căuta cuvinte-cheie, care îi vor duce în miezul unui text desfătător, fără să mai intereseze întreaga poveste, ori titlul cărții. Cred sincer în această evoluție firească a actului literar. În momentul de față există o foame de afirmare, o furie nu atât a scrisului cât a afirmării prin scris, care indică o criză” (aceleași idei, în mare, sunt prezente și în „Logodnica”, paginile 158-159). Ei bine, doamnă Ruști, dincolo de acestă furie și de mimetism, pe mine mă înspăimântă această perspectivă. Nu este asta moartea literaturii? Toți autori înseamnă nici un autor. Nu e o apocalipsă? Unde va mai fi asumarea, originalitatea, calitatea? Este facebook-ul o astfel de pregustare a acelor vremuri? Pe de altă parte, dacă e așa de ce nu am avea, de fapt, în viitor, texte scrise de roboți (nu se vorbește, deja, de post-uman)?

Doina Ruști: Omul creează lumi imaginare pentru bucuria lui, iar asta se întâmplă în fiecare clipă și la multe niveluri ale vieții. Minciuna nevinovată, ca și ticluirile ticăloase, tentația de a omite informații, nevoia de a îmbogăți fraza seacă, știrile false, precum și întrebările multiple care se nasc în mintea oricui ascultă o poveste - toate acestea țin de zona creativă, a oricărui om care dorește să participe intens la viața cetății. Or, tocmai pentru că sunt generalizate, acestea conduc logic spre acel punct în care autorul va deveni anonim, iar opera sa doar parte a unei povești nesfârșite. Cred sincer că nu va mai conta dacă printre cei care scriu se află sau nu și roboți. Mi se pare o etapă firească. În fond, scrisul se numără printre desfătările rafinate. Începe cu bucuria personală, ca, treptat, să se instaleze speranța de a atinge sufletele străine. Dacă se întâmplă invers, e doar o muncă de miner pedepsit. În plus, când autorul va fi anonim, se vor sfârși poate și luptele dintre scriitori, se va limita mediocritatea. În fond, Facebook-ul prefigurează acest viitor, nu foarte îndepărtat. Când ai poftă să citești ceva despre vacanțe exotice, nu-ți rămâne decât să dai o căutare și te asigur că printre însemnări plictisitoare sau extravaganțe, vei descoperi și literatură, fără să ai vreo curiozitate legată de autor.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Până atunci, însă, azi, ce rol îi dați literaturii, atât în economia personală, cât și în cetate?

Doina Ruști: Pentru mine scrisul e acea plăcere care mă motivează să trăiesc. Am spus-o încă de la primul roman: nu scriu să exorcizez nu știu ce demoni, ci ca să mă bucur. Cât despre literatură - orice cetate are nevoie de povești și de universuri infinite. Un om citește câteva cărți într-o viață, iar uneori doar o singură carte. Dar ceea ce mi se pare impresionant este că acea carte unică îi rămâne atârnată de suflet - nu poate fi scoasă, ștearsă, răzuită ori uitată. Chiar dacă cititorul n-o știe, o carte este un fel de vis șerpesc, topit în celulele celui care a citit-o. Ceea ce e și bine și rău.

Cât despre cărțile teziste, mă abțin.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Doamnă Ruști, ce fel de personaj este, încă, scriitorul? Este el un ciudat, un neobișnuit, un marginal? Să nu uităm, de pildă, că Mihail Manoilescu trecea scriitorii/artiștii la pseudo-burghezi. Cum se raportează studenții dumneavoastră la figura scriitorului?

Doina Ruști: Pentru mine, scriitorul este un fel de căutător de comori, aventuros, smintit, capabil să-și ducă dorințele până în pânzele albe. Chiar dacă sună tautologic, trebuie să-ți spun că scriitorul este un om care scrie și se recomandă prin scris. Cine se bate cu pumnul în piept că este scriitor, dar n-a scris mare lucru, nu poate fi luat în seamă. O povestire care moare pe intrigă nu te face scriitor. Un roman cu o sută de personaje, care nu fac nimic, e doar un strigăt de disperare. Literatura începe în sufletul unui scriitor și se termină în sufletul altei ființe. Bineînțeles, scriitorul poate fi un om plin de ifose, care vrea neapărat ca vorbele lui să rămână bătute în cuie pe frontispiciul unei lumi trecătoare. Toate acestea, bune și rele, contribuie la imaginea sa. O dată, la Iași, cineva mi-a spus că există scriitori și scriitori închipuiți. Atât unii cât și ceilalți, aș zice eu, se regăsesc în toate grupurile - vechi și noi, promovate sau nu, elitiste sau nu, în capitală sau în provincie, în jurul unei reviste sau într-un cartier boem. Iar, de regulă, cei din a doua categorie contribuie masiv la alcătuirea unui portret generic. Fac parte din atmosfera obligatorie a unei literaturi.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Cine este Doina Ruști dincolo de ce știm și de ce se vede (scriitor talentat, profesor iubit, om al dialogului etc.)? Cum o vede Doina Ruști pe Doina Ruști?

Doina Ruști: Orfană. Mereu m-am văzut așa. Iar despre asta chiar nu ajunge interviul de față. În copilărie, după ce-am rămas fără tată, am constatat că lumea din jur își schimbase atitudinea față de mine. La început era compasiune, dar cu timpul pur și simplu nu mă mai puneau la socoteală: eram în afara jocurilor, inofensivă. Cu riscul de-a șoca, trebuie să spun că pentru mine acest lucru a fost benefic. Ieșirea din combinațiile unui trib, mi-a dat o putere nemăsurată. Cred sincer că legăturile de sânge frânează evoluția unui om - este și tema pe care o reiau în fiecare roman. Cum zicea Eliade, orfanul este o ființă sustrasă din istorie, mistagog sau sacrificat în numele unei idei, în tot cazul cineva care poate să deschidă poarta spre timpul fără opreliști. Nu m-a preocupat poarta asta, dar viața mea a decurs mereu ca și cum aș fi găsit cheia acestei porți și-aș fi ales s-o las la vedere, pentru oricine ar vrea s-o folosească.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Aveți o aplecare spre exotic (dovadă stau romanele dumneavoastră plasate într-un suculent secol 18)? De unde vă vine? Are acestă aplecare legătură cu figura dumneavoastră orientală, care trimite la origini tătărăști?

Doina Ruști: Figura unui om e înșelătoare. În sângele meu, este adevărat, se amestecă strămoși balcanici - aromâni din Muntenegru, turci și alte neamuri care-au trăit în Lunca Dunării. Dar acest lucru nu-mi explică preferințele tematice. Îmi place istoria, ador sintezele și prezentul strict. În aceeași măsură. Tocmai de aceea, romanele mele pendulează între o realitate indubitabilă, a zilelor noastre (Ca Lizoanca, Mămica la două albăstrele) și secolul al 18-lea, în care se află temeliile României moderne (Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii). Iar toate acestea se văd cred de la primele cărți. În Omulețul roșu, personajul principal este o latinistă care nu-și găsește job și e nevoită să devină bucătăreasa unei familii. Viața ei socială este un dezastru, iar când credea că nu i se poate întâmpla nimic mai rău, cade pradă unui experiment făcut de un hacker. Și abia de aici începe povestea, după ce pe tasta computerului îi apare un omuleț roșu. Este exotic acest lucru? O, nicidecum! Ci doar miezul literaturii.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Când v-ați descoperit pasiunea pentru literatură? Când ați știut că veți fi scriitoare?

Doina Ruști: Aș putea să spun că m-am născut printre cărți. Toată familia citea, toți aveau teancuri de cărți pe noptiere, iar una dintre camere era transformată în bibliotecă. Bunică-mea avea obiceiul să-mi citească din cărțile pe care și le cumpăra pentru ea, romane contemporane, abia ieșite de sub tipar. Din acest motiv, nici n-am prea citit povești, ci aș putea să spun c-am intrat direct în literatura mare. Tata citea poezii si teatru, mama proză de dragoste, iar bunicul meu alegea romane clasice, cu precădere balzaciene.

Într-o zi a copilăriei, când am rămas singură acasă, am descoperit bucuria de a trăi epic, însă n-am avut idee că voi fi scriitoare decât prin gimnaziu. Prima opțiune, a fost de-a mă face cofetăreasă, ceea ce a speriat-o pe bunică-mea atât de tare, încât în toamna aia nu m-a mai dat la școală, iar un an întreg a făcut experimente didactice pe mine. De aceea, am ajuns în clasa întâi cam plictisită, după ce împlinisem deja 7 ani, de unde intenția mea, pe care mi-o mențin și astăzi, fusese aceea de a începe școala la 6 ani, considerând-o vârsta cea mai bună pentru abecedar.

Primul meu scris, cel de pe caietul dictando, era făcut din monștri, care-și vărsau sângele în fibra grosolană a hârtiei de-atunci. Nu-mi plăcea să scriu. De fapt nu-mi plăcea tocul, mi-era frică de cerneală, în schimb adoram să scriu cu creionul, în special cu cele chinezești, terminate cu un moț de gumă rozulie. De aceea am și scris greu și puțin, până prin gimnaziu, când am început să-mi petrec timpul cu prietenul meu violet, LO. Despre el am scris un nottes, liniat, bineînțeles, căci pe vremea copilăriei mele puteai să mori și nu găseai hârtie velină. Toată casa era la curent cu vizitele lui LO, pe care chiar și-n ziua de azi îl consider real. El a fost primul meu personaj.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Trăim vremuri nevrotice, de o anomie îngrijorătoare...cum vă protejați (aveți mereu zâmbetul și amabilitatea la dumneavoastră)? Cum faceți ca ele să nu vă smintească? Cum facem să le vindecăm?

Doina Ruști: Lumea a fost mereu așa. Cel puțin pentru mine. Și mereu am încercat să fac numai ceea ce mi-a plăcut.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Într-una dintre postările sale eseistul și diplomatul Teodor Baconschi scria că nu vede „o mare diferență de calibru moral între turnătorul la Securitate și postacul plătit să facă valuri într-o direcție indicată”. Subscriu unei astfel de opinii. În „Logodnica”, Alisa și prietenii ei fac din plin acest lucru. Nu vă cer să o judecăm. Vă cer, doar, să îmi dezvăluiți cum de ați ales o astfel de activitate pentru ea/ei. Înțeleg că ați vrut să arătați că ea este un personaj contradictoriu, că este forțată de neșansă să facă compromisuri, dar cred și că ați dorit să atrageți atenția asupra unui aspect care vă îngrijorează, mai ales că astăzi suntem invadați de manipulare, de fake news, de filosofia post-adevărului. Vă rog să comentați puțin acest subiect.

Doina Ruști: Nu văd lucrurile atât de angajat. În Logodnica am ales o îndeletnicire care mi s-a părut plauzibilă. Mulți ziariști, unii destul de bine poziționați în presa de dinainte de 2008, au ajuns astăzi să se ocupe cu postări plătite. Este un sector media destul de puternic, căruia prima campanie prezidențială a lui Băsescu i-a pus temeliile, ca cea a lui Johannis să-l aducă la apogeu. Prin anii 90, un ziar putea să răstoarne lumea, să distrugă reputații și să confecționeze eroi. Astăzi rolul ziarelor a fost luat de oamenii care angajează postaci, un fel de proprietari de plantație - domeniu vast, unde mișună mii și chiar milioane de sclavi sicofanți. Dacă e bine…? Lumea nu s-a schimbat esențialmente, doar manifestările ei. În mod realist, Alisa, jurnalistă-șomeră, nu prea avea de ales. Făcând o minimă anchetă printre persoanele care au avut o poziție bună în presa anilor 2000, am constatat, că unele și-au făcut reviste pe net, bloguri, însă cele mai multe lucrează într-o zonă de PR, care presupune promovarea de evenimente și de oameni, prin varii metode, printre care postarea pe rețelele de socializare se află pe locul întâi. De aici am pornit. Literatura nu umblă cu teze.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce regrete aveți, doamnă Ruști? Ce vise vă sunt încă neatinse?

Doina Ruști: Am o dorința ardentă, aceea de a-mi găsi un agent literar.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Cum este literatură română (și scriitorii) de azi față cu cea de ieri și cu literatura din lumea largă? Cum ne plasăm?

Doina Ruști: Nu cred că mai are importanță literatura ca fenomen sau ca manifestare etnică. Nici măcar despre autor nu se mai vorbește. Contează o operă, la un moment dat.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce sfaturi ați da (pe scurt) unui tânăr scriitor care bate la porțile afirmării?

Doina Ruști: Să scrie. Afirmarea este înșelătoare, însă bucuria scrisului nu se compară cu nimic. Într-o viață care trece atât de repede, nu merită să-ți pierzi timpul uitându-te în gura unui politician. Singurul care contează este timpul, iar pentru cine vrea să-l valorifice maxim, aș spune că cea mai la îndemână cale este iubirea. Să fii îndrăgostit în permanență, să-ți accepți emoțiile, oricât de devastatoare, să aspiri - cam acestea sunt fericirile vieții. Iar scrisul, ca și alte arte, te ține în starea asta de aspirație exasperantă, de furnicare, plasat în “ajunul” unei mari întâmplări.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce noutăți ne pregătește scriitoarea Doina Ruști? Cu ce ne veți încânta în acest an?

Doina Ruști: N-am planuri, ci dispoziții artistice.

Libris, nr 6, 2018

share on Twitter
share on Facebook