În momentul de față sunt un om care se adaptează. Îmi lărgesc teritoriul într-o lumea a restricțiilor, pentru ca pe această geografie imaginară să desenez un drum complex și epic. Evit locurile cu reguli insurmontabile și caut detaliile care-ți sugerează întregul. Tocmai din acest motiv locuiesc la ultimul etaj, într-un bloc înalt, înfipt într-o intersecție. Mi se pare poziția cea mai bună pentru un scriitor.
În familia nostră toți scriau și fabulau, aș putea spune că m-au manipulat. Aveam seară de lectură, seară de povestit, ziua obiectelor vrăjite și așa mai departe. În casa aia nimeni nu trăia la timpul prezent. Iar în afară de asta, era chiar casa, cu multele ei camere, firide și secrete, care m-au motivat să păstrez legătura cu niște aventuri inepuizabile. Când mă gândesc la copilărie îmi apare imediat lampa cu picior, cu burta ei voluminoasă, îmbrăcată în tablă dantelată, ornamentată cu un brâu de argint. În jurul ei se mișcau întotdeauna niște siluete mici, cât țigara, omuleți cu gurile pline de vorbe. De la ei mi se trage, pe ei îi consider cei mai vinovați.
De mai mulți ani încercam să public Fantoma din moară, fără șanse. În primăvara lui 2001 mi-am făcut primul meu abonament de internet. Erau zorii erei noastre virtual-pandemice, când te conectai prin telefonul fix, după mai multe încercări. Am trăit ca pe-o aventură acest episod și în permanență aveam impresia că niște ochi veniți din lumea nevăzută a netului sunt pe mine, că niște mâini răscolesc prin lucrurile mele. Făceam corecturi pe Fantoma din moară și am scos un întreg capitol, pe are voiam să-l arunc la coș. Desigur nu mi-era ușor. Așa că am făcut un fișier în care mi-am propus să adun toate fragmentele la care voiam să renunț. Nu-mi plăcea să-i spun închisoare, celulă, deși asta era, dar printr-un soi de empatie cu textul sechestrat, i-am lăsat o portiță mistică, denumindu-l chilia roșie. Din nostalgie, din legături secrete, din motive obscure - cine mai știe! - chiar din zilele următoare, chilia a început să mă interesez mai mult decât orice. Capitolul aruncat a luat proporții, devenisem un fel de Monte Cristo, care săpa galerii subterane pentru a evada. Și, cu fiecare coridor creat, apăreau personaje, spații, întâmplări. Așa am început să scriu altă poveste, care a devenit treptat romanul meu de debut.
La toate vârstele premiile trebuie să te bucure, iar dacă nu - înseamnă că ești mort. Mie mi-au dat încredere, dar mi-au adus pe cap și răutățile confraților. Cred că cel mai mult m-am bucurat pentru Premiul „Ion Creangă”, pentru că a fost însoțit de cuvintele elogioase ale lui Nicolae Breban. Pentru niciunul dintre premii n-a trebuit să „plătesc”. Într-un fel mă simt privilegiată că am apucat un timp în care un premiu încă mai însemna ceva. După aceea, în era trocurilor culturale, n-am mai luat niciun premiu.
Cât privește romanele menționate de tine - Fantoma din moară este un roman scris pe la finele anilor 80 și rescris periodic. În 2005 m-am apucat de Zogru, iar Lizoanca mi-a ocupat finalul de an 2008 și începutul lui 2009. Dar au apărut în ordinea menționată de tine, trei ani la rând. Pentru că fiecare carte are un demon al ei, care o poartă pe unde vrea el.
Notabil! Ce crezi că sunt Murakami?! Succesele mele sunt mărunte, ca ale unui scriitor plecat în lume cu traista în băț. Omulețul roșu a avut cronici în Italia, în cotidiene importante. Versiunea germană a romanului Lizoanca mi-a adus de asemenea satisfacții: am avut întâlniri și lecturi publice, invitații flatante, printre care și din partea d-nei senatoare Susanne Kastner. Și Mâța Vinerii este bine primită în traduceri, se vinde. Dar ai zis un singur succes și ăla demn de ținut minte: cred că atunci când Il Libero a titrat mare: Asasinii grăbiți din Est, punându-mă alături de Gospodinov, considerându-ne reprezentanții unei tendințe noir în proza acelui timp. Era prin 2012. A fost un moment bun pentru mine, când aș fi avut nevoie de suținere oficiala și n-am avut-o. Nici măcar nu eram pe lista de interviuri plătite de statul român.
Mă bazez exclusiv pe cititori. Nu fac parte din nicio partidă literară. prin urmare, suntem doar noi. Am cititori devotați, care mă citesc cu pasiune, ale căror emoții ajung până la mine de îndată ce deschid o carte de-a mea, am cititori atenți, care au grijă să nu fac greșeli și-mi scriu imediat când se strecoară câte o eroare. Am și cititori care îmi sugerează finaluri sau dezvoltarea unor capitole, idei… Unii mi-au scris să fac o continuare la Logodnica, alții m-au rugat să scriu povestea unor personaje secundare din Manuscrisul fanariot. Există un grup care mă îndeamnă în mod constant să continui Zogru. Doar când mă apuc de scris dispare totul, sunt complet singură și fericită cu singurătatea mea. Dar chiar și-atunci, undeva în balcoanele verzi ale ficțiunii aud șoaptele și uneori suspinele cititorilor mei. Majoritatea sunt dascăli sau studenți, oameni culți, mulți istorici sau poeți, minți baroce, timizi, oripilați de impostură. Pe la târgurile de carte îi identific imediat după discreție, după privire. Când mă uit în ochii cuiva știu precis dacă m-a citit sau nu, pentru că există o zonă a întâlnirilor secrete, niște balcoane de un verde total, unde ajung doar oamenii îndrăgostiți și dispuși să se plimbe cu mine.
Nu mă pune să aleg!
În ultima vreme mă preocupă metamorfozele ficțiunii, de la actul propriu-zis al creației la cel al receptării: respectiv, ne aflăm într-o perioadă de criză, adică de transformare. Citim alt gen de texte, alt gen de povești. Au trecere formele sincretice, amestecul de imagine-sunet-cuvânt. Interacțiunea. Să fim cinstiți: toți intrăm pe net, căutam poze, trăiri autentice, viziuni. Căutăm lucruri creative, cu fervoare de explorator, de unde și țâfna generală, care s-a instalat: nu mai vrem sfaturi, suntem iritați de rețetele încercate de alții. Eu însămi sunt interesată de forme epice recente, de scrisul tânăr, nepervertit de tehnici naratologice. În ultimii doi ani am adunat multă proză nepublicată, semnată de scriitori foarte tineri, cu intenția de-a face o colecție, dar în spatele acestei acțiuni se află dorința mea de-a participa la hyper-povestea care se scrie în momentul de față. Prin vara aceasta, a pandemiei, în lunile apăsătoare, de caniculă, s-a întâmplat să-l întâlnesc pe Dan Vidrașcu, editorul general de la Litera. El mi-a povestit despre platforma citeste.ro, un fel de mega bibliotecă virtuală, cu spații pentru întâlniri, cu audio-book-uri, în sfârșit, un univers care venea în continuarea imaginarului meu. Și i-am propus colecția mea de proză, de fapt niște cărți care se așează ca piesele dintr-un viitor puzzle. Pentru că o editură fără o platformă interactivă nu văd cum ar putea să mai țină în viață aventura epică, acel ceva misterios care îl leagă pe un prozator de cititorii săi. Litera, cred eu, este singura editură conectată în mod real atât la industria internațională de carte, cât și la schimbările care vor veni.
Ca urmare, mă ocup de această colecție de proză contemporană: povești cu suflu nou, cu un anumit tip de emoție, cu experiențele generației de azi. Dar mediul acestor povești permite un tip de participare largă, de care suntem cu toții interesați. Tocmai de aceea, i-am spus Biblioteca de Proză Contemporană.
În afară de acesta, am terminat un roman, întitulat Paturi oculte, programat pentru luna octombrie.
Sfaturi despre scris? O să par arogantă, dar despre cum să scriu n-aș sufla nicio vorbă, pentru că nimic nu se compară cu deliciile greșelilor! Cât despre viața socială - aș avea un singur sfat:
Când ești atacat, trebuie să răspunzi pe loc, să nu amâni. Indiferent de cariera pe care ți-ai ales-o ai nevoie de atitudine convingătoare și fermă.
Citiți-mă fără prejudecăți!
Interviu de Mihaela Ivăncică
În Gândul
