Doina
Ruști

Loialitatea

Orice ar fi încercat să facă ‑ se alegea praful! El era acel om pe care este imposibil să nu‑l fi văzut măcar o dată în viață, genul care se împiedică la fiecare pas, își pierde bagajele sau muncește de dimineața până seara, însă rămâne neplătit, dintr‑o eroare contabilă. (2020-01-29)
Loialitatea - Doina Ruști

Să fii credincios unei idei, fidel unei promisiuni, loial unui om. Ca și cum ar mai aprecia cineva lucrurile astea, cam maladive, înrudite cu fanatismul, care, chiar dacă într-o formă ușoară, poate degenera în dependență, poate naște hărțuieli și alte alea! Plus că nici nu este apreciat un om fidel, așa după cum o dovedești un basm, cules de Tudor Pamfile, prin secolul al 19-lea.

Zamfir a rămas în memoria celorlalți, prin faptul că, încă din primii ani de viață era însoțit de o pasăre neagră. Oriunde s-ar fi dus, ori de câte ori ar fi încercat s-o izgonească, pasărea era nedezlipită de el. Nu era o specie cunoscută. Deși semăna destul de bine cu o stăncuță, era mult mai mică și mai zburiltă, iar ciocul îi era de un alb ireal. Pentru că nu s-a gândit nimeni să-i facă portretul, postez aici o pasăre desenată pe la 1500 în Historia animalium a lui Gesner, desigur, din memorie, din povestirile marinarilor ori după alte desene, scrijelite pe câte-o scândură, cum se întâmpla pe atunci.

În mod curent, pasărea neagră e socotită piază-rea, deși eu zic că e cam nedrept. Totuși, basmul acesta insistă pe această idee.

Respectiv, Zamfir era un om foarte ghinionist. Orice ar fi încercat să facă - se alegea praful! El era acel om pe care este imposibil să nu-l fi văzut măcar o dată în viață, genul care se împiedică la fiecare pas, își pierde bagajele sau muncește de dimineața până seara, însă rămâne neplătit, dintr-o eroare contabilă.

La început, oamenii au vrut să-l ajute, dar cu timpul s-au obișnuit cu el așa cum era - un sărăntoc, căruia toate îi ieșeau prost. Și asta, numai pentru că o pasăre neagră se așezase pe umărul lui. Oriunde s-ar fi dus, îi fâlfâia pe umăr o aripa neagră.

Nici măcar fratele lui nu putea să-l ajute, pentru că i se părea în zadar. Zamfir era doar o siluetă zdrențuită, care aluneca zilnic prin fața caselor, o marionetă nelipsită din scenă, dar fără vreun rol important. El era purtătorul unei păsări sinistre, de la care i se trăgea totul. Iar acest ghem de pene cănite era imposibil de alungat. Păsăruica smolită nu putea fi atinsă: nimeni nu reușise să pună mâna pe ea.

Uneori zbura pe lângă urechile lui Zamfir, iar alteori i se odihnea fără grijă pe umăr sau pe creștetul capului. Dacă cineva încerca să-i trimită în viteză vreo piatră, pasărea asta, adormită, se ferea cu o uimitoare viteză.

Într-o zi, pe Zamfir l-a prins ploaia în pădure, o ploaie rece de toamnă, care i-a pătruns până-n oase. S-a adăpostit lângă trunchiul unui copac și văzând cât de zgribulită era pasărea, al cărui picioruș tremura pe umărul lui, a întins mâna cu duioșie și, spre mirarea sa, mica pasăre i s-a cuibărit în palmă. Niciodată până atunci nu reușise s-o țină atât de strâns. Altădată, abia dacă o atingea și imediat i se strecura printre degete. Zamfir a mângâiat pasărea. În momentul acela era un pui zgribulit și orfan. Sub un impuls oarecare, i-a dat drumul într-o scorbură. Era ploaie răvășită de vânt, iar Zamfir, ud leoarcă, a fost fulgerat de o inspirație: a acoperit borta din trunchiul copacului și a luat-o la fugă, prin ploaia câinoasă.

Din ziua aceea, viața lui Zamfir s-a schimbat. Din senin, toate nefericirile lui s-au spulberat, iar ghinioanele au dispărut fără urmă. În mai puțin de o săptămână, câștigase așa de mulți bani, încât a atras atenția vecinilor, care, știți, sunt mereu cu ochii pe capra de peste gard.

Însuși fratele său a remarcat schimbarea și văzând că nici pasărea nu se mai ținea după el, a-nceput să aibă o bănuială. In sinea sa recunoștea că se obișnuise cu Zamfir cel vechi, neajutorat, fără bani. Așa că a fost primul care s-a interesat de soarta păsării negre.

Acest frate nu avea neapărat o curiozitate intelectuală și nici nu era îngrijorat de viitorul unei vietăți dispărute, ci pur și simplu nu putea să accepte schimbarea fratelui său.

Aflând ce se întâmplase, s-a dus în pădure și-a eliberat pasărea. El credea sincer că destinul lui Zamfir era să fie un ratat până la capătul vieții și-ar fi fost destul de necinstit, zicea el, să se opună acestui destin.

De cum s-a văzut liberă, pasărea a considerat că trebuia să-și arate recunoștința. Din acea zi nu s-a mai dezlipit de eliberatorul ei, pe care îl adora sincer, ciugulindu-i urechea, din când în când.

Evident, loialitatea micii păsării i-a adus acestui om generos și ghinionul. În scurtă vreme, și-a pierdut toată agoniseala de până atunci. Împiedicându-se, pierzându-și lucrurile și respectul semenilor, a intrat în rândul rataților.

El vrusese doar să restabilească o situație, care i se păruse injustă, eliberând pasărea în numele unui adevăr și al dreptății, dar aceasta îl înțelesese cu totul greșit.
Loialitatea în cazul de față a devenit o pedeapsă.

În Adevărul

share on Twitter
share on Facebook