Doina
Ruști

Cinci ani

Locuind într‑o casă mare, ajunsese să fie cunoscut și prin cartier. Bucureștenii îl știau după pălărie, iar mahalagiii îl strigau după nume. (2021-09-07)
Cinci ani - Doina Ruști

Toia - frumos nume, nu? Un tip de 18 ani, tuciuriu și cu ochii verzi, întotdeauna cu o pălărie fițoasă pe cap, căci, deși simplă împletitură de paie, era înnobilată cu o pânză care păstra încă ceva din focul pe care-l avusese inițial: nu e era roșie, ci de un roz alterat, peste care se așezase un strat subțire de praf. Pe acest ornament, un fel de colac, care se înălța până în calotă, erau cusute tot felul de lucruri, de la năsturei, la bănuți și mărgele, mici figurine de tablă, sâmburi de măr, oscioare vopsite și altele, care între timp își pierduseră forma, identitatea. În tot cazul, acest Toia îți sărea în ochi, îl știa toată curtea, căci era un fel de om bun la toate. Trăia pe proprietatea boierului Dumitrache Racoviță - cam pe unde e Poliția Capitalei de azi -, într-o casă cu etaj și numeroase corpuri, cu acareturi, cu grădină întinsă, așa cum o arată o hartă a lui Poitevin-Skeletti pe care o puteți găsi și pe net. 

Fiind în buricul târgului și locuind într-o casă mare, ajunsese să fie cunoscut și prin cartier. Bucureștenii îl știau după pălărie, iar mahalagiii îl strigau după nume.

Însuși Racoviță îl remarcase, iar uneori, seara, îl punea să-i cânte la masă, căci Toia ciupea cobza și-avea o voce melodioasă, încât orice-ar fi cântat aducea și o ploicică în gene, făcându-i pe gură-cască să-l vadă mai plăcut și mai bun. În sfârșit, puțini știau ce-i poate pielea cu-adevărat.

Căci în lumea lui, cea adevărată, creșteau niște puișori cu vise și mofturi. Pe scurt, într-una din zile, când a fost trimis să cumpere ibrice din Târgul de Afară, și-a dat seama cât de mare e Bucureștiul. A colindat străzile, a căscat ochii prin mahalale, ajungând către seara în Pantelimon, unde avea să înceapă altă față a vieții. Lângă o poartă, a dat cu ochii de Tranca (în acte, Dumitrana, desigur), o fată înaltă a cărei privire îl tăia drept în vintre. De fapt, chiar mai jos.

Toia nu s-a mai întors la stăpân. Dar exista o problemă: bărbatul acesta cu pălărie barocă și cu o mie de vise, era sclav, făcea parte dintre bunurile boierului Racoviță - neam princiar, care-și recupera orice pierdere, chiar și din gură de șarpe.

Prin urmare au început căutările. Toia trebuia adus acasă cu orice preț și de regulă era foarte simplu, căci un sclav, nu doar că era tuciuriu dar mai era și-nsemnat uneori, fie înfierat cu inițiala stăpânului, fie tatuat ori chiar cu câte-o ureche ciupită artistic. Totuși, să nu uităm, ochii verzi îl făceau mai ușor de ascuns, într-o mahala cu oameni, și ei, mai închiși la culoare. În plus, Toia devenise între timp bărbatul Trancăi, femeie liberă și cu reputație bună în mahala. Aveau acte în regulă, așa că putem spune că era un fost sclav integrat.

Dar să ne gândim și la Racoviță, săracul, un bărbat hotărât, încă tânăr și cu pretenții mari de la viață! Nu se putea împăca cu gândul că-i fugise un rob. Se simțea jefuit și chiar responsabil. A plătit oameni, a pus recompense, a fost consecvent, iar după 5 ani, Toia a fost capturat.

Numai că acum avea 4 copii, toți bunuri de drept ale marelui Racoviță, care a deschis un proces din care am aflat și eu povestea lui Toia.

Aici intră iarăși în joc Alecu Moruzi. Este anul 1794, luna mai. Printre reclamațiile primite la cancelarie, se află una semnată de Tranca. Ea nu se plânge de pierderea lui Toia, ci a unui copil. Își scrie pe-ndelete povestea, aflăm cum au fost cei cinci ani fericiți pentru Tranca. Un băiat și trei fete sunt dovezile vii ale acestui timp scurs lângă Toia. Iar acum Dumitrache Racoviță, mare poem cu titluri și bani, a hotărât să se bage în viața ei.

Totuși, boierul e galanton, nu vrea toate progeniturile sclavului său, Renunță la fete, n-au decât să rămână cu mama lor. Dar Mavrodin, în vârstă de vreo 5 ani, i se părea drept să ajungă la curtea lui. Îl și vedea ținând isonul tatălui său, în serile plăcute de la conac.

Moruzi citește și cere apoi informații despre derularea procesului. Sunt aduși martori. Mavrodin trece dintr-o parte în alta. Dar Tranca e tare. Are argumente și-o gură cre nu tace. În plus e un om liber. Și are de partea ei mahalaua.

Oameni, care seara cântau la Pantelimon și credeau în doctorul fără arginți, vin și jură cu mâna pe cruce, că Mavrodin nu era copilul lui Toia. Mitropolitul e consternat, Moruzi zâmbește.

Dar al cui e? - se revoltă mitropolitul. Al muscalilor răspunde corul mahalagiilor.

Se lasă liniștea. Între casele boierului Racoviță și mahalaua Pantelimon cresc păduri populate de lupi. Vremurile trecute când Bucureștiul se umpluse de peruci și de ruși trec fulgerător prin mintea boierilor din Divan. Vasăzică, Tranca în acel timp dansase pe străzi. Scene fierbinți trec prin mai multe minți deodată, în unele timpane răsună încă muzica de clavir.

Racoviță acceptă explicația, da, și el a sărit calul pe vremea muscalilor, recunoaște. Boierii oftează, Moruzi continuă să zâmbească.

Mavrodin se întoarce cu Tranca acasă.

Iar undeva, într-o curte de pe Lipscani, Toia visează la cei 5 ani - care-aveau să rămână singura libertate pe care-a avut-o.

Adevărul

share on Twitter
share on Facebook