Doina
Ruști

Ciudățenii și amoruri fanariote

Am scris în blogul din Adevărul o povestire în fiecare săptămână, până când s‑au adunat peste 130. Nu‑mi vine să cred! Dacă m‑ar fi pus cineva să scriu o sută de povestiri aș fi refuzat pe loc. Unele dintre ele, într‑o formă diferită, ce‑i drept, au ajuns într‑o carte, dar alături de ele sunt și unele insolite, povești despre zonele cețoase ale pasiunilor și ale dorințelor de nestins. În total ‑ 47 de istorii inspirate din documente particulare, dar mai cu seamă 47 de modele narative. Bineînțeles, cu ilustrații de epocă. (2022-01-25)
Ciudățenii și amoruri fanariote - Doina Ruști

Astăzi fac o mărturisire, vă scriu o epistolă vouă, celor care mi-ați citit blogul, dar și celor care mi-au scris. 

De-a lungul unei perioade lungi, de 2 ani, poate mai mult, am scris aici săptămânal - cred că vreo 130 de povestiri. N-am realizat asta până azi, când apucându-mă de această scrisoare, am simțit degetul unui demon pe umăr, îndemnându-mă să arunc un ochi peste paginile blogului.

Istorioarele pe care le-am lăsat aici, săptămână de săptămână, vin din documente particulare, respectiv din testamente, înțelegeri, scrisori, liste cu obiecte furate-găsite-moștenite-cumpărate. Uneori, vin din documente domnești - acte de cancelarie, contracte. Cele mai multe astfel de hârțoage ale secolului al 18-lea, evident, scrise în română, dar cu alfabet chirilic, au fost adunate, catalogate și publicate de V.A. Urechia (1834-1901). El a întreprins munca titanică de a translitera aceste documente și așa, repuse în alfabet latin, le-a publicat în „Istoria Românilor”, o carte colosală, în 14 volume, format mare, cu mii de pagini, cu desene, stampe, reproduceri. Documentele culese de el cuprind perioada 1774-1901. S-a oprit pe-aici pentru că a murit, cum murim toți. Nimeni n-a continuat munca lui, iar cartea n-a fost reeditată. E o carte rară.

În afară de aceste documente mai sunt încă multe altele necatalogate, unele păstrate la Biblioteca Academiei, unde am descoperit acel manuscris, devenit apoi romanul „Manuscrisul fanariot”. Altele sunt la Arhivele Naționale, multe transliterate, publicate chiar pe site-ul instituției (chiar și dintre cele nepublicate vreodată în vreun studiu). Desigur, mai există și arhivele particulare. La acestea se adaugă documentele publicate în cărți, pe o anumită perioadă, pe o anumită temă.
În sfârșit, vreau să spun că viața cea adevărată a oamenilor care au fost se află în cuvintele pe care le-au scris. M-au fascinat mereu manuscrisele, frazele în care cineva și-a lăsat singurătatea. În fiece însemnare oricât de scurtă, se află detalii trăite, care se leagă epic. Citind o frază simplă, de genul introducerii unei scrisori către vodă, mi-e imposibil să nu văd mâna care a scris, viața și întâmplările care au adus acea mână în situația de a scrie. 

Prin urmare, povestirile din blog cuprind felul în care ochiul meu vede dincolo de o frază scurtă.

Multe dintre istorioarele pe care le-am lăsat aici mi-au inspirat alte povești, pe care le-am adunat în volumul „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot”, ieșit de sub tipar săptîmâna trecută. Unele sunt începute aici, deși niciuna nu este așa cum o știați, dar cele mai multe sunt insolite, sunt amoruri și pasiuni venite din fierea generală a ființei.

Bineînțeles, fiecare oferă un model narativ. A fost esențial pentru mine lucrul ăsta, să găsesc 47 de feluri de-a spune o poveste.

Și, cum nu se putea altfel, am pus lângă ele și imagini de epocă, găsite prin muzee, la Târgoviște, la Craiova și la Palatul Suțu, dar și prelucrări după alte imagini, reproduceri preluate temporar, prin complicatele reguli ale copyright-ului.

Această carte, este adevărat, n-ar fi fost posibilă, dacă nu avea în spate cele 130 de texte ale blogului. A fost un experiment interesant - o povestire în fiecare săptâmână. A fost stimulativ și mulțumesc ziarului Adevărul că mi-a dat această ocazie, mai cu seamă lui Mihai Epure, care m-a ajutat să așez aici povestea, săptămână de săptămână. Acum veți zice că da - am scris ca să-mi adun material pentru carte. Nicidecum. Voi continua să scriu, de fapt, să vă scriu, despre ceea ce găsesc prin hârțoage, ba chiar prin paginile unor cărți uitate ori în nevăzutele pliuri ele câte unui text prizărit. Știți dicționarele vechi, în care filologi gravi au notat o explicație, adăugând uneori și semnul aproximației sau asteriscul neatestării? Tocmai în acele semne se găsesc cele mai suculente întâmplări. Un cuvânt cum este „fanariot”, mai înseamnă astăzi „grec din cartierul Fanar”? Nicidecum. Grecul ăla plecat din Stambul - ajuns anevoie la București, îmbogățit sau nu, iubit sau nu, mort demult, dar nu fără a lăsa urme - a devenit cu timpul un Andronache venal, tatăl unui tip cu nas subțire, din ce în ce mai parfumat, din ce în ce mai trandafiriu, petală macerată în lichior, acoperită de litere. Și cum totul se perimează, după ce s-a evaporat alcoolul, scorojit, apoi pulbere suflată de buze rujate, ei bine, același fanariot a început să însemne doar amintirea unui timp regretat. 

Vă sărut și vă mulțumesc că m-ați ajutat să scriu „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot”.

Adevărul

share on Twitter
share on Facebook