Doina
Ruști

Rarități în lumea fanariotă (1). Un cățel valoros

Era o nuanță care ți se furișa drept în inimă, ademenitoare și caldă, plină de promisiuni și de ceva tonic, care te făcea să capeți încredere în tine. Era culoarea viselor, a iubirii și a prosperității. Era infinită. (2022-09-13)
Rarități în lumea fanariotă (1). Un cățel valoros - Doina Ruști

În secolul al 18-lea bucureștenii comandau adeseori rarități din afara țării, fie prin emisari și negustori care făceau deseori drumuri la Stambul, de unde aduceau săpunuri de Creta, tutun de Ianina, mătăsuri, șaluri de cașmir, perle (mai ales de sticlă) și alte bijuterii ieftine, uneori cărți, mai ales almanahuri în limba greacă. Dar aveau și furnizori la Sibiu, care procurau din Occident tacâmuri de argint, porțelanuri fine, dantelă vieneză, catarame, pantofi și ghete de piele, dar și alte rarități, între care fructe exotice, vin ori căței de companie, rase rare, la mare căutare aflându-se pudelul și bichonii. Între listele de cumpărături erau adeseori menționați și plătiți bine.

În corespondența serdarului Aman am găsit o scrisoare despre un astfel de câine, comandat pentru o adolescentă din Craiova.

Câinele a fost procurat de unul dintre furnizorii vestiți anume Hagi Popp, pus într-un coș de răchită și trimis printr-un poștalion de încredere.

Numai că pe drumul lung, de la Sibiu la Craiova, a avut loc un accident, la prima vedere neînsemnat. La un han de pe Valea Oltului, cățelul a fost scos la plimbare, mai ales că se adunase multă lume care voia să-l vadă, și cumva a scăpat, ajungând, după multe aventuri în curtea unui boiangiu care vopsea lână. Ca să n-o lungesc, cățelul ăsta, alb cum e neaua, a prins o culoare ciudată, după ce a înotat puțin printr-un bazin cu vopsea.

Și-acum să vă spun: sunt culori și culori, știți bine, iar între ele apare uneori câte una care îți ia ochii, ceea ce s-a întâmplat și acum. Pentru că acest pudel caraghios, cu urechi clăpăuge și freză bogată, țanțoș, dar prietenos, a căpătat o culoare nemaivăzută: era o nuanță care ți se furișa drept în inimă, ademenitoare și caldă, plină de promisiuni și de ceva tonic, care te făcea să capeți încredere în tine. Era culoarea viselor, a iubirii și a prosperității. Era infinită.

Desigur, craioveanca a rămas lampă venețiană de cum a văzut animalul, pe care îl aștepta alb. Dar uluirea ei n-a ținut multă vreme, pentru că în prima seară cățelul vopsit a dispărut.

Deși era un animal rar nimeni nu i-a găsit urma.

La puține zile după aceea a fost vândut în târg, la București, pe un preț bun. Hoțul a luat pe cățel trei șiruri mari de perle de sticlă, de la care a început o mică afacere de mămular și-o viață mai bună.

Noul cumpărător, un samsar de mătăsuri și mărunțișuri, și-a dat seama de valoarea cățelului și-a organizat chiar atunci o licitație cu tobe și surle. Pudelul a fost pus pe o masă și priponit cu un lanț. Oricine trecea pe acolo rămânea cu ochii pe el și se visa parte la culoarea lui rară.

Până la urmă, samsarul a primit pentru câine o sumă frumușică, care i-a ajuns să închirieze o prăvălie, iar de aici a început bună-starea lui, în câțiva ani ajungând unul dintre negustorii bogați.

Între timp câinele a ajuns la un brutar, care, îndrăgostit de culoare, a încercat să-și vopsească prăvălia cu-aceeași nuanță, lucru care s-a dovedit inutil: nicio vopsea din lume nu arăta ca cea de pe câine.

Un timp l-a ținut în vitrină la oarecare distanță de o lipie, dar lumea se oprea să-l privească, uitând cu totul să cumpere pâine. Cum apăruseră mulți amatori de-a deveni stăpâni peste câine, brutarul l-a vândut în cele din urmă, investind banii într-o ospătărie. Cu timpul a devenit proprietar de han și om cu trăsură la scară.

Pudelul a ajuns în stăpânirea unui nefer, care l-a pus ca miză la jocul de cărți. Nu trebuie să vă mai spus: în urma speculației sale, s-a îmbogățit, devenind mare proprietar de poștalioane de maximă siguranță. Prin el se trimiteau banii, bijuteriile și alte valori, prin el se organizau caravanele care treceau prin Balcani.

Noul proprietar al câinelui a fost un căpitan de la vamă, care a vândut cățelul unui guvernator polonez, un om blajin, care călătorea cu o fiică de la Stambul spre Varșovia. De aici s-a pierdut urma câinelui, despre a cărui culoare s-a vorbit mai departe, consemnându-se adeseori prin hârțoage ori pe marginea cărților.

Toate încercările mele de-a da de urma acelui câine au fost zadarnice, dar i-am găsit strămoșii, pe care îi pun mai sus, ca să medităm împreună asupra ideii de pedigree.

Adevărul

share on Twitter
share on Facebook