Doina
Ruști

Illudo

Mă văd încă bâjbâind pe text, fumând cu un portțigaret moștenit de la tata (2023-08-29)
Illudo - Doina Ruști

Din anii studenției mi-a rămas în minte Albutius, un personaj ciceronian, despre care traduceam ceva, de fapt o aplicație la frazeologia latină, de genul ablativ absolut, acuzativ cu infinitiv etc. Și-n loc să mă concentrez pe gramatică, mi-l imaginam pe Albutius, un tip albinos rău, cu gene ninse, desigur, tuns după moda romană, aproape castron, îmbrăcat cu o togă corai, încheiată cu o fibulă de argint. Deschideam dicționarul lui Nădejde, dar pe umăr simțeam atingerea acestui Albutius, siluetă de citrin, căzută în ape, topindu-se apoi pe coridorul căminului studențesc, în bezna de-atunci. Noapte de vară, sesiune de examene la mică distanță și parfumul disperării de tinerețe. 

Construcția era „illudere Albutium” - un infinitiv, o chestie retorică, un joc ciceronian. Dar cum e și normal, am rămas un timp la *illudo, cu toate formele lui - illudere, illusi, illusum. * Câte întâmplări, câte lucruri fermecate se ascund în labirintul verbului ăsta, de la jocuri, la păreri și amăgiri, până la întrebările care se lăfăie bine-merci pe graniță - ca loc preferat al faptelor incapabile să se hotărască. Ce voia Cicero să facă împreună cu acest Albutius?  Să se joace, să și-l imagineze, să-și bată joc de el, să-l rănească, să-l înșele…? Poate toate astea, plus altele, ascunse în mintea mea.

Mă văd încă bâjbâind pe text, fumând cu un portțigaret moștenit de la tata, într-un fotoliu improvizat pe balconul unui cămin studențesc, iar la mică distanță, desigur, zâmbea Albutius, fantomă șăgalnică, legată cine știe cum de speranțele mele. Ochii, două bobițe ieșite de sub zăpezi privesc drept spre mine. Nu mai văd literele, mintea nu-mi merge, așa că pun semnul întrebării și mă duc la culcare.

A doua zi, profesoara e indignată de interpretările mele, îmi face semn să pun capăt și reia textul, gospodărește, încercând să-mi lipească de creier construcția cu infinitivul. Cum de nu văzusem când era atât de clar, zicea ea: Cicero vrea să-l ia în râs pe bietul Albutius! E limpede că tipul era ciuca bătăilor. Era diferit, un albinos probabil, dar nu era nici simpatic. Ce, Dumnezeu! Cum poate să-mi fugă mintea spre apariții înșelătoare, închipuiri și alte fantasme! Albutius este cât se poate de real, un tip trecut în istorie, unul bun de făcut mișto de el. Punct.

N-am comentat, dar între mine și Albutius s-a creat o legătură discretă. De la el mi se trage empatia pentru ființele nedreptățite, din cauza lui mă înmoi ori de câte ori dau de un om călcat în picioare. Cu toate că știu că e bine să-ți vezi de treaba ta, să ai grijă de grădina din spatele casei, în ciuda tuturor lucrurile învățate temeinic și a unei experiențe cu multe fapte, de câte ori apare Albutius, mă fac mică, mă topesc ca o înghețată uitată la soare.

În anumite momente, mai ales vara, îl văd făcând pași mici, uneori tușind cu prudență. Știu prea bine că e batjocorit, pus la index de Cicero, dar chiar și-așa are momentele lui când iese tiptil dintre filele cărții.

Zilele trecute l-am visat, m-a împins cu degetul fantomatic și mi-a șoptit la ureche: mai știi ce înseamnă illudere?

Adevărul

share on Twitter
share on Facebook