Doina
Ruști

Tramvaiul 21

Pe la 1700, a trăit aici un farmacist, un tip foarte mișto, cu inele subțiri pe toate degetele. Îl chema Iane. (2023-11-14)
Tramvaiul 21 - Doina Ruști

„Știi casa aia cu ușă din secolul al XIII-lea?“

Iulică habar n-avea, deși trecuse și el de multe ori pe Batiște și pe toate străzile din zonă, până în Moșilor, de unde lua tramvaiul 21 spre Andronache.

Madi povestea fără grabă, în timp ce-și târa sandalele pe asfaltul ondulat ca o tablă care tocmai luase ciocane bune în fălci. Unde naiba se ducea? Nu zicea că are întâlnire la Universitate? Poate că uitase, dar nu se îndura să-i aducă aminte, pentru că în gândul lui încolțise o mică speranță.

În dreptul unei case cu zugrăveala făcută zdrențe, Madi îi arătă ușa despre care îi povestise și el se simți vinovat că n-o prea ascultase. Era o ușă groasă, deasupra căreia spânzura prăfuit un acoperiș făcut din împletituri, ca un cozoroc. Pe muchia lui se vedeau niște litere săpate cu atât de multă vreme în urmă, încât toate șanțurile erau lăbărțate pe lemnul topit.

„Știi ce scrie acolo?“

Iulică ridică din umeri și-și arătă pentru o clipă dinții.

„Scrie Sambuca fusca.

„Dacă zici tu! Și ce înseamnă?“

„Pe la 1700, a trăit aici un farmacist, un tip foarte mișto, cu inele subțiri pe toate degetele. Îl chema Iane.“

Madi o luase-nainte, pe Batiște, povestind fără să-l privească, iar Iulică mergea puțin în urmă, lungindu-și gâtul peste umărul ei. Din zulufi îi ieșea din când în când un miros cunoscut. Ar fi putut să-i atingă brațul, dar continua în mod pervers să se gândească la silueta învăluită în voal, prin care avusese impresia că se zărea biserica de cretă.

Madi se întoarse pe neașteptate. „El a făcut o licoare pe care a botezat-o Sambuca fusca.

„Cine?“

„Păi, despre cine vorbim aici? Iane Farmacistu! Nu vorbim despre el?“

„Și ce-nseamnă?“

Iulică stătea nemișcat în boarea care începea să se destrame, cu o figură pleoștită, în cămașa lui în carouri, mai mult roșii, tremurătoare și cam îngrețoșate sub apăsarea amiezii. Stătea pironit în mijlocul trotuarului, silindu-i pe ceilalți trecători să-l ocolească, iar Madi, în fața lui, îl privea cu o suspiciune îngăduitoare, ca și cum ar fi vrut să știe dacă întrebase pe bune sau de formă.

Fata asta, care zicea că are întâlnire la Universitate, vorbea cam aiurea, dar sub rochia ei de voal luminos, jivrat de indistincte înflorituri, pulsa un sânge blând, de care el se lipise instantaneu.

Amândoi călcau asfaltul în lumina împuținată a sfârșitului de amiază, spre tramvaiul 21.

În intersecția Eminescu de pe Moșilor, fu convins că venise momentul despărțirii. Deasupra fântânilor arteziene fâlfâia o aripă nevăzută, iar Iulică simți nevoia să-și mai descheie un nasture de la cămașă. Un curent de seară îi umflă carourile, în timp ce Madi întindea arătătorul spre pânza al cărei foc părea stins.

„Și pe-aici a trecut mugetul lung care leagă oamenii.“

El surâse, ca și cum ar fi știut despre ce era vorba, și se pregăti să-i ceară numărul de telefon.

„Uite tramvaiul nostru!“

Iulică tresări tulburat de glasul care zbura încă pe deasupra intersecției și-ntoarse ochii după brațul ei.

Era într-adevăr 21, cu botul întins. Se abținu cu greu s-o întrebe dacă și ea merge în Andronache. Acum era sigur că se știau de mult, poate din copilărie.

Ea se așeză în spate, sprijinindu-și golănește coatele de bara argintie, iar el rămase la o oarecare distanță, încercând să prindă cu privirea rochia de păpădie trecută.

„Îți plac sandalele mele, nu-i așa?“

(Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București, Litera, 2023)

Adevărul

share on Twitter
share on Facebook