– Din documente de cancelarie domnească și înscrisuri ale tribunalelor vremii ați reconstruit o epocă plină de culoare și parfumuri, animată de personaje fabuloase. Cum v-ați făcut documentarea?
– Nu mi-am făcut propriu-zis o documentare, ci pasiunea mea nr. 1 e să scotocesc prin documentele vechi, prin acte particulare. Mici detalii mi-au sărit în ochi, m-au obsedat. Uneori a fost vorba doar de o semnătură cu înflorituri, alteori, despre spații care și-au continuat istoria până în zilele noastre.
– Care erau locurile cele mai atractive din Bucureștiul fanariot?
– Desigur, aici vorbim despre ficțiune, iar în scrierile mele apare deseori Piața Lipscani, neconsemnată pe undeva. Ea s-a născut din plăcerea mea de a mă opri lângă Banca Națională, unde pe vremuri a fost hanul legendar al lui Șerban Vodă, o clădire impunătoare, cu multe prăvălii de lux la parter, cu camere de închiriat la etaj, cu ospătării, cafenele și apartamente dedicate exclusiv jocurilor de societate, întâlnirilor galante sau conspirative. E acolo și o intersecție, poate cea mai importantă de pe Lipscani, or, știut este că astfel de intersecții erau adeseori marcate de un copac, poate un roșcov, ca în romanul Mâța Vinerii, iar de jur împrejur se aflau atracții, între care prăvăliile de jucării ori de accesorii vestimentare nu lipseau. Se găseau acolo bomboane împachetate în foiță, dantelării, șaluri, mătăsuri atârnate de streașina prăvăliei, mezelicuri, covrigi calzi, gogoșele cu iaurt și multe altele. Pentru mine, locul ăla e viu. De-acolo pornește Strada Academiei, care ajunge la Universitate și care pe vremuri se numea a Academiei Domnești. Cred că puține s-au schimbat de atunci, mirajul persistă.
