Doina
Ruști

Un pat vechi

Pe timpul zilei, aproape că nu ieșea, hotărâtă să devoreze biblioteca. Și‑avea și un mod de‑a ține cartea sub ochi, că imediat îți doreai să faci parte și tu din cartea aia. (2023-07-25)
Un pat vechi - Doina Ruști

Cum mâine plec la festivalul Boovie, m-am gândit să las aici o poveste despre paturi. Mereu m-au obsedat paturile vechi și secretele lor, ascunse în fibra lemnului și dincolo de ea, în copacul viu și în pădurile îndepărtate - ca dumbrava de roșcovi, din romanul „Paturi oculte”.

Copilăria mea a fost populată de paturi vechi, cele mai multe pictate, paturi metalice sau din lemn bătrân, unele cu ascunzători în tăblie, paturi meșterite de artiști, făcute pe comandă ori cumpărate din prăvălii. Iar între ele se afla și un pat auriu, lustruit impecabil, ca o foaie de sugativă abia cumpărată. Descoperisem sub tăblia cea mică, de la picioare, un înscris, un fel de marcă a producătorului, scobită în lemn. La un moment dat a fost scos din casă și aruncat în magazie, unde încăpeau incredibil de multe lucruri. Pe vremuri fusese depozit de grâne, dar devenise cu timpul locul tuturor obiectelor refuzate: cufere, candelabre, mese și lavoare, perne, plus două trăsuri, în care îmi țineam armata de păpuși, dar și pălării, poșete vechi, foste perdele, lucrușoare minuscule, între care mici statute de bronz ori bănuți de argint cu efigia regelui. Toate astea făceau din magazie un loc fermecat. Așa că doar patul auriu mai lipsea, cu tăbliile lui rotunjite, un pat pentru o persoană, acoperit cu un pled alb, din seria pledurilor noastre cele mai vechi, unul dintre ele păstrat încă de mine.

Într-o vară ne-a vizitat Flori, o fată înaltă, care tocmai terminase clasa a X-a. Nu mai știu ce rudă era cu noi, căci în casa aia veneau ca la hotel, mereu aveam musafiri - veri, mătuși rujate exagerat, unchi memorabili, ex-colegele de liceu ale bunică-mii, prietenii prietenilor și, în fine, lume care-și făcea vacanța la noi.

Flori ne-a câștigat imediat simpatia. Blondă, fustă-creion și pantofi albi. O văd și-acum, coborând scările din doar doi-trei pași, fredonând ori povestind cu fața în flăcări. Pe timpul zilei, aproape că nu ieșea, hotărâtă să devoreze biblioteca. Și-avea și un mod de-a ține cartea sub ochi, că imediat îți doreai să faci parte și tu din cartea aia. Bunică-mea o lăuda pentru gusturile literare - foarte bine, zicea, acum e timpul Mânăstirii din Parma! De câte ori te vei gândi la vacanța asta, îți vei aduce aminte paginile acestui roman.

Nu după mult, Flori a descoperit patul, cel deja aruncat în magazie, și-a făcut o pasiune puternică pentru el. Și era într-adevăr un pat momitor, chiar dacă era măcinat pe la colțuri, cu un picior cam labil, iar în ceea ce privește pictura de pe tăblie - se ștersese de mult, încât doar frunzele unui fost pom se mai zăreau și o fâșie de rochie, care, în mintea mea, îmbrăcase o zână, o dansatoare, cine știe ce frumusețe, dispărută înainte de nașterea mea.

E un pat, zicea Flori, care mi-aduce vise frumoase și, ca să ne convingă, le și povestea: întâmplări nemaipomenite, trăsuri, dueluri și femei înfășurate în pelerine de catifea. Era mai ceva ca-n Mânăstirea din Parma!

Legătura ei cu patul din magazie avea ceva aproape morbid: a refuzat camera, a renunțat la toate utilitățile casei. Voia să doarmă noaptea în magazie, să citească în magazie, să-și petreacă integral vacanța în acel pat. Ieșea doar la masă și uneori făcea seara o scurtă plimbare, ca să i se așeze mai bine ideile, să se aerisească puțin.

Practic, Flori se mutase cu totul în magazie.

Nimeni nu mai îndrăznea să intre acolo. Păpușile mele păreau sechestrate, diverse obiecte, revenite surprinzător în actualitatea familiei, erau cu totul inaccesibile. Căci știți, sunt lucruri pe care le arunci și pe urmă plângi după ele. Mi-aduc aminte că odată mi-am aruncat frigiderul, coborându-l cu greu mai multe etaje. A doua zi urma să-mi fie livrat altul, dar nu s-a întâmplat. A venit weekendul, așa că m-am întors la vechiul meu frigider, aducându-l înapoi cu mare efort. Cam așa se întâmpla și la Comoșteni, numai că acolo nimic nu se arunca de-adevărat, toate gioarsele, obiectele inutile, de la cârlige de rufe stricate, la pleduri uzate - totul, absolut totul era dus în magazie, un sipet uriaș, un muzeu. Și chiar era o clădire impunătoare, cu un etaj, o mică mansardă, plus subsol. Ferestrele aveau grătare de fier și erau acoperite cu storuri de bambus, care, din cauza vârstei înaintate, se măcinaseră parțial, lăsând pradă luminii colțuri întregi de fereastră. Prin aceste enclave, vedeai hardughia ca un bazar, iar printre roți și cuiere, zăreai patul, în care Flori visa prinți și prințese, conflicte și dezlegări spectaculoase de fapte.

Într-o dimineață m-a trezit o smiorcăială îndepărtată și-am sărit direct la fereastră. În curte era mișcare, mai ales pe la magazie. Bunică-mea arăta cam posacă. Mai erau niște persoane înțepenite și ele, ca la spectacol. Apoi s-a deschis ușa și-a ieșit un bărbat ciufulit, cu fața aprinsă de insolație. Lucrurile deveneau interesante, așa că mă lipisem cu fața de geam, când m-a luat mama pe sus, vorbind continuu, ca să-mi înăbușească toate întrebările.

Abia la amiază, am văzut-o pe Flori. Se pregătea de plecare. Plânsese, avea ochi de broscoi. Am urmărit-o de pe balcon, câteva clipe, cât a parcurs aleea, până la poartă.

Nimeni nu voia să-mi spună ce se întâmplase, nici n-a mai venit pe la noi.

Însă patul din lemn auriu a rămas pentru totdeauna „patul lui Flori”. Iar peste ani aveam să scriu un roman, despre secretele unor paturi vrăjite, al cărui personaj, desigur, o adolescentă pe nume Flori, are vise bizare, după ce descopere un pat mistic. Tocmai de-asta m-am bucurat că mulți elevi de liceu au făcut filmulețe după roman. Le voi vedea la BOOVIE, mega-festivalul trailerelor de carte, desfășurat zilele astea, la Brașov. Și-așa cum vă imaginați, pe deasupra orașului va pluti acea fată, cu pantofii ei albi.

Adevărul

share on Twitter
share on Facebook